Tipuri de efecte speciale
        Azi, calculatoarele au făcut efectele speciale atât de reale, atât de greu de observat de elemntele adevărate din ecran, încăt aproape că nu le observăm. Tehnologia, ca o parte integrantă a artei filmului, este luată ca primită. Însă cinematografia este prima artă care a trebuit să aştepte pentru intersecţia corectă a dezvoltării tehnologice, inovaţiei şi viziuni umane pentru a atinge plina realizare.

         Evoluţia tehnologiei filmului oglindeşte dezvoltările tehnologiei în secolul 20 de la mecanizat şi industrial la computerizat şi virtual. Şi în timp ce blockbuster-ele de azi Titanic and Star Wars: The Phantom Menace nu puteau exista fără calculatoare, sunt încă oamenii care conduc maşinile care fac magie. Când efectele speciale au fost realizate pentru prima dată oamenii au trebui sa muncească maşinile...

Efecte optice

         În anii 1900 cum decurge povestea producătorul de filme George Melies filma o scenă pe stradă, iar camera sa s-a blochat în timp ce o căruţă trecea pe acolo. Când a reuşit să repună în funcţiune camera, un dric trecea pe stradă. Când a developat filmul, Melies a văzut, spre surpriza sa, cum căruţa părea să se metamorfozeze într-un dric. Învenţia fericită, filmarea stop-cadru(cunoscută şi ca stop-acţiune), pentru secolul următor una din cele mai efective unelte ale magilor efectelor speciale. Producători au învăţat repede cum să manipuleze filmul pentru a creea iluzii. În filmul din 1920, regizorul de filme de groază F.W. Murnau a folosit imagini negative, inversând tonurile pentru a creea o imagine fantomatică. Un alt truc simplu a fost mişcarea inversă, o tehnică folosită de Jean Cocteau în Beauty and the Beast (1946) pentru a o face pe frumoasă să pară că dispare într-un perete care se reînchide singur.

         În anii 1940, perfecţionarea priterului optic a făcut posibila combinarea a mai multe filmări în una, şi creerea a mai multor iluzii elaborate. Producătorii puteau mai uşor să creeze filmări matte, în care blocau o parte din lentilă în timp ce filmau o scnă astfel încât o altă imagine putea pusă mai târziu pe bucata goală de film. O altă variaţie a fost fotografierea cu ecran albastru, în care producătorul filma actorii jucând pe un fundal neutru în studio şi apoi adăugat un alt fundal mai târziu. În 1940 regizorul suspansului Alfred Hitchcock iubea o altă tehnică, proiecţia pe ecran real, în care imagini erau proiectate pe un ecran în spatele acţiunii pentru a creea iluzia unui decor.(Steven Spielberg a folosit tehnica mai târziu în capodopera sa a vizitelor extraterestre, Close Encounters of the Third Kind.)

Efecte mecanice

         Dar nu au fost nuami trucuri cu camera. În filme mai devreme, magicieni efectelor speciale au învăţat să înşele spectatorii folosind trucuri fizice. În The Great Train Robbery (1903), spectatorii s-au speriat când un membru al echipajului trenului a fost aruncat din tren de bandiţi, Nu şi-au dat seama că era numai o păpuşă. În timp ce Buster Keaton a ales să distrugă o întreagă locomotivă în The General (1926), alţii au folosit miniaturi pentru a simula avioane, clădiri, nave şi chiar creaturi gigantice. The Lost World (1925), având în rol principal pe mici dinozauri ai lui Willis O’Brien, a fost pria folosire extensivă a animatronicelor, în care păpuşi operat manual sau electronic sunt folosite pentru a creea un fel de animaţie 3-D. Munca lui O’Brien poate fi văzută şi în "King Kong (1933), în care gorila de 18 inch inălţime se urcă pe un model al Empire State Building.Protejatul lui O’Brien, Ray Harryhausen, a ridicat anmatroncs-ul la nivelul unei arte în filme ca Jason and the Argonauts (1963).

         Filmele de groază sunt înfricoşătoare în general din cauza unei alte abilităţi a unui iluzionist, machiajul. Artistul Jack Pierce a făcut design-ul şurubului din gât al lui Boris Karloff pentru apariţia sa în Frankenstein (1931), chiar dacă regizorul James Whale a înmuiat aspectul pentru a face monstrul mai simpatic. Mult mai târziu artistul efectelor speciale Tom Savini, influenţat de sângele văzut în timp ce era în Vietnam, a echiapt actorii în filme ca Dawn of the Dead (1978) cu părţi ale corpului din latex umplute cu sânge fals pentru a simula mutilări extraordinare.

Efecte generate pe calculator (CGI)

         La începutul anilor 1990, a devenit evident că filmele cu efecte speciale vor trebui împărţite în două ere: I.C. pentru înaintea calculatoarelor şi D.D. pentru dupa digital. Imagini genreate de calculator sau CGI, a început să altereze semnificativ arta filmului. Schimbările au fost văzu-te în refacerea din 1998 al filmului Mighty Joe Young al lui Willis O'Brien. Disney a creat o gorilă de 5 metri, care însă a ocupat doar 20->25% din timpul caracterului restul fiind ocupat de imagini genrate de calculator. Numai cei mai fanatici jockez ai tastaturi vor fi de acord că, calculatoarele vor înlocui total tradiţionalul fum şi oglinzii ai oamenilor. Însă, în filme ca The Lost World din 1997 (după nuvela lui Michael Crichton, nu filmul din 1925), noul guru Stan Winston a realizat un nou stil în care CGI este combinată cu animale false mari.

         Chiar dacă în anii 1990 folosirea CGI-ului a crescut la o rată exponenţială cu dezvoltarea în industria calculatoarelor. CGI-ul a devenit o parte mare din industria filmului de la apariţia filmului "The Abyss". Acesta este filmul care a definit ceea ce poate face CGI-ul şi mai târziu a fost depăşit de Terminator 2 : Judgement Day care a avut unul dintre cele mai bune efecte realizate vreodată. Aceasta conduce la primul episod din trilogia lui George Lucas Star Wars : The Phantom Menace unde o întreagă secvenţă a unei bătălii a fost realizată în CGI iar caracterul Jar Jar Binks este de asemenea creat în întregime cu CGI. Cu avansările în industria calculatoarelor, CGI va continua să crească şi să modeleze industria efectelor speciale în viitor.