Marlon Brando:
 

Faimosul regizor Lee Strasberg şi-a dizolvat Group Theatre în 1947. El a fost regele modernei, aşa numitei, "metode", învăţată de la un discipol moscovit a lui Konstantin Stanislavski. Când directoarea Elia Kazan şi partenerii săi au decis să pună în scenă piese experimentale sub numele de Actors Studio, Inc., ei l-au angajat pe Strasberg ca director artistic.
Din 1948 p&ână la moarte sa, workshop-ul lai Strasberg din New York a fost casă pentru un grup exclusiv de debutanţi. Cel mai faimos dintre aceştia a fost Marlon Brando. Deşi John Garfield a adus "metoda de interpretare" la Hollywood cu ani în urmă, rolul lui Marlon Brando ca Stanley Kowalski în "UN AUTOMOBIL NUMIT DORINŢĂ" (1951) a fost cel care a atras atenţia şi a adus preţuirea pentru performanţa interpretativă.
Cariera teatrală a lui Vivian Leight, intensitatea sa tinerească şi sexualitatea sa i-au imprimat o rezonanţă, o imagine, primitivă şi acută în rândul audienţei masculine şi feminine. El a primit prima dintre cele patru nominalizări la Oscar din anii 50. Curînd, jurnalele Hollywood-ului au început să informeze în legătură cu pregătirile sale neobişnuite pentru diferitele roluri şi viaţa sa sexuală rebelă. "Paparazzi" nu l-au distras pe Marlon Brando  de la muncă. El s-a afundat în "VIVA ZAPATA" (1952), "JULIUS CAESAR" (1953) şi "SăLBATICUL" (1954) în care interpretarea sa de rebel vulnerabil a fost simbolul postului WWII p&ână la apariţia lui James Dean. Caracterul visceral a lui Brando în "ON THE WATERFRONT" (1954) i-a adus Oscar-ul şi a popularizat metoda pentru un nou val de actori ca şi Anne Bancroft, Rod Steiger, Patricia Neal, Sidney Poitier, Marlyn Monroe, Robert De Niro şi mulţi alţii. Dar prin "MUTINY ON THE BOUNTY" (1962) şi "REFLECTIONS IN A GOLDEN EYE" (1967) at&ât metoda c&ât şi temperamentul lui Brando au fost etichetate ca fiind rele pentru afaceri
Rolurile bune l-au ocolit p&ână c&ând Francis Ford Coppola l-a invitat să joace în "NAªUL" (1972) care i-a adus lui Brando un alt Oscar. Protest&ând împotriva tratamentului indienilor americani, el a refuzat premiul şi s-a retras pe insula sa în Polznesia. 
Un tur fascinant în "ULTIMUL TANGO IN PARIS" (1973) a permis expatriatului să c&âştige experienţă ca un american realist şi să adauge noi nuanţe caracterului său. Conform principiilor sale, el a rezistat tentaţiei salariilor mari pentru roluri mici în "SUPERMAN" (1978) şi "APOCALYPSE NOW" (1979). Ultima sa nominalizare pentru Oscar pentru "A DRY WHITE SEASON" (1989) a reînoit interesul în Brando pentru o întreagă generaţie, dar a constituit o rafală de muncă neapreciată.

Bernard Herrmann:

Bernard Herrman a intrat în muzică devreme. La 13 ani, o primă compoziţie a fost urmată de intrarea în faimoasa şcoală Juilliard din New York. La 20 de ani a format orchestra lui proprie şi c&âţva ani mai tîrziu scria muzica  pentru piesa de radio a lui Orson Welles "RăZBOIUL LUMILOR" din 1938. Welles la atras pe Herrman în "CETăţEANUL KANE" (1941). C&ând Hollywood-ul a adoptat stilul său muzical nu avea încă 30 de ani. Experienţa la radio a lui Herrman a fost cea instrumentală şi şi-a stabilit locul ca precursor al muzicii moderne pentru filme. Abilitatea sa de a îmbina melodii scurte şi atractive cu piese istorice, clasice a provenit din lipsa de timp rezultată din prezentările "live". Compoziţia pentru KANE a luat elemente din marşurile mexicane, operete şi rime  pentru copii pentru a însoţi scenele pe care Welles le-a cuprins în film. în ciuda acestui efort, " THE DEVIL AND DANIEL WEBSTER" (1941), compoziţia lui Herman de asemenea, a învins KANE la Oscar în acel an. Diversitatea lui i-a adus de asemenea un Oscar pentru "THE GOST AND MRS. MUIR" (1947) şi premiul pentru "WUTHERRING HEIGHTS" (1939) şi muzica din "MOBZ DICK" (1956). Muzica din "THE DAY THE EARTH STOOD STILL" (1951) este compusă cu primele chitare electrice  care definesc genul science fiction al anilor 50. Ansamblul straniu de instrmente electronice a fost acompaniat de omniprezentele sunete favorite lui Herrman ale alămurilor.  De asemenea, a inclus sunete de suspans în stop cadrele privind jocul săbiilor în filmul lui Ray Harryhausen, "THE 7TH VOYAGE OF SINBAD" (1958). Lucr&ând de-aproape cu directorii de v&ârf ai Hollywood-ului, Herrman şi-a construit o reputaţie de perfecţionist care insistă să realizeze compoziţii în acord cu filmările. Pe durata colaborării cu Alfred Hitchcock, peste 8 filme, inclusiv "OMUL CARE ªTIA PREA MULTE" (1956), "VERTIGO" (1958) şi "SPRE NORD PRIN NORD-VEST" (1956), el a observat agitaţia zilnică şi a apelat la inspiraţie pentru a realiza performanţe. El a rezistat solicitărilor lui Hitchcock de a utiliza muzică de jazz peste secvenţa lui Saul Bass în "PSYCHO" (1960) şi în "TORN CURTAIN" (1966), relaţia lor termin&ându-se brusc c&ând cererile directorilor au fost complet ignorate de Herman. Sfîrşitul carierei sale este imprimat în solo-ul saxofonului de v&ânătoare în filmul lui Martin Scorsese "TAXI DRIVER" (1976), a 50-a compoziţie muzicală a sa. Herrman a murit la trei zile după ce a finalizat-o.

Billy Wilder

Cariera colorată a directorului austriac Samuel "Billy" Wilder îşi are originea în scenariile pentru câteva filme germane din 1929. Imediat, talentul pentru cinism a fost acoperit cu măiestrie de complicate ţesături narative. Dar valoarea lui Wilder a fost mai evidentă în filmele care aveau  premize imposibile; un astfel de caz a fost un scenariu care a inspirat o versiune americană intitulată "D.O.A." (1949) în care un om examinează propria lui ucidere. Aceste ambiţioase scrieri la transformat pe Wilder într-o preţioasă valoare atunci când a scăpat din regatul lui Hitler în 939 şi a venit la Hollywood. Privirea sa din exterior asupra culturii americane s-a combinat bine cu talentele altor imigranţi ca directorul Ernst Lubitsch în scenariul filmului "NINITCHKA" (1939). Din 1939, un creativ parteneriat cu Charles Brackett a făcut faimos un stil sofisticat de scriere în "MIDNIGHT" (1939) şi "BALL OF FIRE" (1941. Wilder şi-a asumat un rol mai proeminent ca director în câteva filme controversate ale anilor 40; filmul cu crime "DOUBLE INDEMNITY" (1944) o condamnare socială şi psihologică a alcoolismului în "THE LOST WEEKEND" (1945). Ambele filme au fost foarte îndrăzneţe pentru acele timpuri, dar "INDEMNITY" luat în derîdere de sufocantul Hays Production Code la pus pe Wilder în faţa unui climat moral foarte volatil. în 1946, el s-a reîntors de la îndatoririle de soldat la film şi cu sub-apreciatul "A FOREIGN AFFAIR" (1948) şi reminiscentul "SUNSET BLVD." (1950), s-a sfârşit colaborarea cu Brackett. Cu "STALAG 17" (1953), "SABRINA" (1954) şi "THE SEVEN YEAR ITCH" (1955) au reapărut critici dar era evident ca Wilder nu a fost un succes accidental. El a parcurs toate subiectele şi genurile cu o uimitoare abilitate de a alipi frumuseţea vizuală cu dialogul inteligent. Dar o altă asociere de lungă durată cu scriitorul I.A.L. Diamond s-a reflectat într-o agerime nouă subliniată în clasicul film a lui Marylen Monroe "SOME LIKE IT HOT" (1959) , "THE APARTMENT" (1960) a lui Jack Lemmon, "IRMA LA DOUCE" (1963) şi "THE FORTUNE COOKIE" (1966). Echipa de treizeci de ani a lui Wilder şi Diamond a produs 11 filme cu teme contemporane care au facut opera lor actuală pentru anii 60. Independent de temele de la Hollywood, Wilder a construit o colecţie de flme care au iluminat manierele întunecate şi obiceiurile sexuale ale americanilor prin scrieri inteligente şi realiste. în 1986 Institutul American de Film la premiat cu Premil Life Achievenemt şi în 1988 premiul Academiei care i-a conferit Premiul Irving G. Thalberg .

Woody Allen:

La începuturile televiziunii, Woody Allen a fost un scriitor de gag-uri pentr foarte popularul "Your Show of Shows" cu Sid Caesar. După vânzarea unor glume la recepţia Ed Sullivan în 1961, Allen a considerat că materialul ar fi bun în night-cluburile din Greenwich Willage unde monologurile comice erau în dezvoltare şi putea fi inclus într-un album umoristic. înt&âlnind un grup de intelectuali, el a creat un stil de umor care îmbina fascinaţia sa pentru moarte, sex şi violenţă care erau prezente în mintea americanilor în perioada pre-Vietnam. Succesul acestora la condus pe Broadway cu scenarii înainte de a debuta ca director în "TAKE THE MONEY AND RUN" and "BANANAS" (1971), ambele având gag-uri inventive amintind de reminiscenţele unor eroi de filme, inclsiv Charlie Chaplin şi fraţii Marx. Un tribut pentru rolul lui Humphrey Bogard din "CASABLANCA" a fost adaptarea unei părţi a filmului in hit-ul lui Allen pe Broadway "PLAY IT AGAIN, SAM" (1972). ªi filmul său "SLEEPER" (1973) reamintit  reacţiile inexpresive a lui Buster Keaton. în 1975, Allen a terminat "LOVE AND DEATH" ca o minge răsucită care a pierdut mult din noutate semăn&ând mai mult cu un episod dintr-un serial de televiziune. Dar introspectivul şi dulce-amarul "ANNIE HALL" (1977) a stabilit o nouă marcă de comedie care amestecă structuri narative sofisticate şi experimentale. Allen dorea adesea să se întoarcă spre cameră şi să adreseze audienţei în moduri mult mai variate dec&ât a făcut-o. Personajul timid "Woody", creat într-un număr de filme, a reflectat spiritul de căutător a acelor timpuri. O satira chintesenţială a psihanalizei intelectuale a adus filmului 4 Oscar-uri şi a făcut să apară alte comedii valoroase. Ca şi "ANNIE HALL", filmele cele mai bune lui Allen par să fie autobiografice. Relaţiile şi emoţiile din "MANHATTAN" (1979), "HANNAH AND HER SISTERS" (1986) şi "CRIMES AND MISDEMEANORS" (1989) balansează între umorul tradiţional a lui Allen şi o profunzime universală şi introspectivă. Cea mai contradictorie muncă a rezultat din respectul pentru regizorii Ingmar Bergman în "INTERIORS" (1978), "ANOTHER WOMAN" (1988), "SEPTEMBER" (1987) şi Federico Fellini în "STARDUST MEMORIES" (1980) şi "SHADOWS AND FOG" (1992). Undeva între ce avea el bun şi rău sunt filmele "ZELIG" (1983), "BROADWAY DANNY ROSE" (1984) şi "THE PRPLE ROSE OF CAIRO" (1985). Lucr&ând cu un mare număr de colaboratori, montori talentaţi şi studiouri diverse, Allen a adăugat o unică, creativă contribuţie la o lungă listă de filme.