Dezvoltãri ale tehnologiei

         A vedea un film diferã de a vedea o picturã, un spectacol sau chiar un slide show. Un film ne prezintã imagini aflate în miºcare iluzorie. Ce creeazã acest sentiment de poze în miºcare ?

         Pentru ca cinematografia sã existe trebuie ca o serie de imagini sã fie proiectate într-o succesiune rapidã. Un macanism prezintã fiecare imagine pentru o scurtã perioadã de timp ºi insereazã un scurt interval întunecat între imagini. Dacã imaginile sunt puþin diferite ºi sunt proiectate sub aceste condiþii, procese psihologice si fiziologice în spectator vor creea iluzia miºcãrii imagini.

         Care sunt aceste procese ? Încã din secolul 19, un prim candidat a fost procesul de "persistenþã a viziunii", fenomenul prin care o imagine persistã pe retinã pentru o fracþiune de secundã dupã ce sursa a dispãrut. Dar aceasta nu explicã de ce noi vedem miºcare în loc de o succesiune de imagini nemiºcate. Cercetãrile Twentieth-century au arãtat ca problema este mai complexã. Încã nu ºtim exact cum este generatã miºcarea iluzorie dar cel puþin douã elemente ale sistemului de vedere uman par a fi implicate.


         Primul este cea ce numim "criticul flicker fusion" un termen care descrie rezultatul mãririi ratei la care lumina scânteiazã, în condiþiile proiecþiei dacã o razã de luminã este spartã de mai mult de 50 de ori pe secundã spectatorul nu mai vede pulsãri ci iluzia luminii continue. Un film este de obicei filmat ºi proiectat la 24 de cadre pe secundã. Închizãtorul proiectorului sparge lumina de fiecare datã când un cadru nou se mutã ºi încã odatã în timp ce cadru este þinut în "poartã". Astfel fiecare cadru este proiectat pe ecran de douã ori. Aceasta ridicã numãrul de scânteieri la pragul de fuziune a licãririlor. Filmele de la început erau filmate la o ratã mai micã (mai des 16,20 de cadre pe secundã ºi pânã când ingineri au inventat închizãtoare care puteau sa spargã lumina de mai mult de odatã pe cadru, imaginea proiectatã avea o licãrirea pronunþatã). De aici jargonul pentru filme "licãriri", care supraviþuieºte ºi azi când oameni numesc un film o "licãrire".

         Un al doilea factor în creearea iluziei este miºcarea aparentã. Aceasta este tendinþa vederi umane de a vedea miºcare când defapt nu este. În 1912, psihologul Max Wertlieimer a descoperit cã, când douã lumini una lânga alta erau fulgerate la anumite intervale, spectatorii percepeau nu douã lumini ci o singurã imagine miºcãtoare. Acelaºi efect se poate vedea pe multe reclame cu neon. Pentru o vreme cercetãtorii ipotezau cã spectatorii ar folosi un proces de gând din subconºtient pentru a creea iluzia miºcãrii. Experimente recente mergeau, totuºi sugestii ca miºcarea aparentã ar fi datoratã analizatorilor de miºcare specifici din sistemul uman de vedere. Orice schimbare chiar dacã realã sau proiectaã pe ecran cauzeazã atribuirea miºcãrii stimulilor de cãtre unele celule din ochi sau de creier.

         Fuziunea licãririi ºi miºcarea aparentã sunt capricii ale sistemului nostru de vedere. Sunt foarte rar activate de evenimente naturale. Oameni au inventat masini speciale pentru a creea condiþii pentru percepþia cinematograficã.

Un Mutoscope \Mu"to*scope\, n. [L. mutare to change + -scope.] O formã simplã de maºinã care miºscã poze în care seriile de vederi, prezentând fazele succesive ale unei scene, sunt tipãrite pe hârtie ºi sunt montate la marginea unei roþi. Rotaþia roþii le aduce rapid la vedere una dupã alta si efectul este asemãnãtor miºcãrii.

        

Urmãtoarea>>>