Argument

     Consideram ca una dintre datoriile prioritare ale istoriei contemporane este sa scoata din intuneric victimele perioadei comuniste si sa slujeasca drept paradigma generatiilor viitoare in virtutea respectului pentru adevar.
     Astfel motivati, am initiat investigatii, am colectat materiile doveditoare si am contactat pe cei la care doar memoria a ramas o forma de justitie! Dupa finalizarea anchetei sociologice, am inteles, intr-adevar, ce inseamna geamatul unei generatii cazuta victima istoriei.
     De ce sa deschidem totusi inimile atator oameni traumatizati? Pentru ca intelegand evenimentele din gulagul romanesc, sa evitam aceste orori ale istoriei, atat noi cat si celelalte popoare. Acest site se adreseaza celor care tind spre mai bine.
     Intentionam ca lucrarea noastra sa transmita macar o raza din fiorul jertfei pe care noi l-am simtit in realizarea acestui RECURS LA MEMORIE...

Povestea comunismului

Iubite cititorule,
     A fost odata ca niciodata o imparatie mare……cat un continent, care se numea Rusia. Acolo a venit la tron un zmeu in loc de imparat, pe nume Lenin, care credea cu tarie intr-o invatatura comunista;aceasta prevedea ca toti oamenii sa fie egali, ignorand toate diferentele dintre ei, toate proprietatile sa fie confiscate si trecute sub conducerea imparatiei, in timp ce fata de suveran, supunerea trebuie sa fie absoluta.
     Lucrurile mergeau conform dorintelor sale, dar imparatul nu mai era multumit numai cu atat, voia sa instaleze comunismul si in imparatiile invecinate si astfel, ajunse si in Romania. Aici, printr-un span mai mic, Gh. Gheorghiu Dej, a reusit sa introduca garzile de la curte – Securitatea – impotriva romanilor. Daca pana atunci era liniste, fiecare Fat Frumos, vazandu-si de Cosanzeana lui, de acum Securitatea actiona violent la cel mai mic semn de rezistenta anti-comunista. Astfel, au ajuns la inchisoare mii de oameni- fosti Feti Frumosi care, trecuti prin carcere precum Aiud si Pitesti, au iesit batrani garboviti sau…nu au mai iesit deloc….
     Daca isi pierdeau libertatea raufacatorii si hotii, putem deja sa ne gandim la dreptate… Dar  aceia care calcau nu legile imparatiei - ci pe ale imparatului, erau privati de „infractiunea” de a-si creste copii, de a sta langa nevasta…Dorinta de a le oferi acestora o casa, cu gradina, cu livada, insemna ca ai acolo mere de aur, pe care nu vrei sa le imparti cu tara, devenind astfel  „dusman al POPORULUI”.
     Dar chinurile dezumanizante la care au fost supusi, au depasit, draga cititorule, barierele oricarei povesti si a oricarei imaginatii. …Din pacate, greaseala e a istoriei si nu  a povestitorului…
     Astfel, pretutindeni domnea o frica totala, chiar si de tine insuti. De fapt, asta era diferenta dintre Romania si Aiud - a doua era o inchisoare mai mica...
     Au existat in inchisoarea cea mare copii smulsi de la sanul mamei, tineri despartiti in floarea dragostei, familii infometate, oameni schingiuiti... si pentru ca toate astea trebuia sa poarte un nume, li s-a spus
COMUNISM...

Inchisori

     “Asa cum exista o masca, o iubire, un esec de rezerva, de ce n-ar exista Doamne si un destin de rezerva? asta asa... pentru impresia artistica.”  ( Virgil Panait )

Aiud – Cetatea Mortii
     In 1941- 1942, au fost adusi in Inchisoarea Aiud, peste 3000 de detinuti – studenti, elevi de liceu, intelectuali, muncitori, tarani - arestati din ordinul Generalului Antonescu. Asa a inceput calvarul Aiudului, poate cea mai cutremuratoare pagina de martsurisire crestina din istoria neamului nostru. Multi dintre cei intrati atunci – tineri si plini de vise - pe portile temnitei nu mai aveau sa iasa decat pentru a fi zvarliti, fara cruci si nume, in rapa ,,robilor”. Altii aveau sa se elibereze dupa mai bine de 20 de ani, intrand- dispretuiti si marginalizati - ,,in temnita cea mare” a Romaniei comuniste. Atunci insa niciunul dintre ei nu stia ce avea sa urmeze. Traiau, cu emotie si intensitate, primul contact cu lumea inchisorilor….
     La inceput, detinutii s-au bucurat de oarecare ingaduinta: puteau circula in interiorul celularului, puteau citi, discuta si participa la slujbele de la capela inchisorii.
     Insa, in scurt timp, datorita refuzului categoric de a merge pe font, pentru ,,reabilitare” – o manevra folosita de administratie pentru lichidarea lor fizica si morala- regimul s-a inasprit. Izolarea, hrana insuficienta, interzicerea oricarei comunicari cu exteriorul au devenit mijloace pentru infrangerea rezistentei sufletesti. Intre 1945- 1947, majoritatea detinutilor sunt trimisi in coloniile de munca din jurul Aiudului, unde conditiile de viata devin din nou mai umane. In primavara anului 1948, odata cu instalarea definitiva la putere a comunistilor, sunt adusi din nou la Aiud. Incepe regimul crunt de exterminare. Bataia, umilinta, frigul, foamea, izolarea la carcera saptamani in sir, ii aduc pe oameni la limita rezistentei..Cetatea Mortii incepe sa dea primele jertfe….

Canalul Dunare-Marea Neagra

Istoria noastra cea din lacrima stoarsa
Va tine minte si-ntre foi va strange
Acest cumplit Danubiu care varsa
Pe trei guri apa, iar pe-a patra sange.
(Andrei Ciurunga – “Poezii”)

     Constructia Canalului Dunare-Marea-Neagra a constituit, pentru comunistii romani, prilejul de a-si atinge unul dintre obiectivele politice, sub o acoperire economica – lichidarea elitelor. Scopurile oficiale ale lucrarii au fost: asigurarea unui transport mai rapid si mai ieftin catre Marea Neagra, industrializarea si dezvoltarea economica a regiunii de Sud-Est a tarii, crearea unei retele de irigatii in vederea cresterii productiei agricole si combaterea secetei.
     Detinutii politici au fost prezenti chiar de la inceputul lucrarilor la Canal, fapt elocvent pentru destinatia acestuia. Primul pas al detentiei l-a constituit constructia  locurilor de incarcerare, a baracilor de detentie si administrative, a gardurilor de sarma ghimpata.
     Programul zilnic incepea cu trezirea la ora 3.30, la sunetul clopotului. Urma spalarea, alinierea, apelul (acesta putea dura si o ora din cauza analfabetismului brigadierului), incolonarea pentru masa (un lichid negru si cald, generic numit cafea, o bucata de paine si un cubulet de marmelada), apoi deplasarea la locul de munca. Scutiti nu erau decat cei acidentati si cei cu febra foarte mare (peste 39 grade C). Supusi la o munca masiva, detinutii lucrau totusi cu lopata, cazmaua si roaba.
     Trimisi la Canal ca „dusmani ai poporului”, detinutii au fost supusi unui regim de exterminare. Sositi din diferite inchisori ale tarii, unii dupa multi ani de detentie, subalimentati, slabiti, bolnavi, ei au fost obligati sa muncesca aici mult peste puterile unui om sanatos si bine hranit. Un detinut, de profesie medic, arata ca erau scosi la munca si pe ploaie, furtuna si zapada, si, cand noaptea tarziu se intorceau complet uzi si inghetati, erau introdusi inghesuiti unii langa altii, cu imbracamintea uda, iar dimineata, plecau din nou pe santier, neuscati si cum era iarna, hainele inghetau.
     Asa cum inceperea lucrarilor la Canal a fost o sugestie sovietica, si decizia sistarii lor a venit de la aceeasi sursa sub motiv ca, prin continuarea lucrarii se accentueaza tensiunile sociale, iar proiectul a esuat datorita lipsei conditiilor tehnice, organizatorice si umane. Dar de ce a trebuit sa treaca atatia ani?

Gherla - Imparatia mortii

     Unul dintre cele mai mari penitenciare ale spatiului concentrationar comunist din Romania a fost cel de la Gherla, regiunea Cluj. Avand o lunga istorie, ce coboara pana in secolul al XVI-lea, consacrata in secolul XVIII-lea, in vremea Mariei Tereza ca spatiu de recluziune pentru cei condamnati pentru infractiuni grave, penitenciarul Gherla a primit forma in care a functionat in perioada comunista la sfarsitul sec. al XIX-lea. Atunci a fost construita cladirea principala (Celularul Mare), pe trei nivele, avand forma literei U.
     Inchisoarea Gherla a devenit cunoscuta publicului, mai ales din relatarile memorialistice, prin bestialitatea unora dintre cei care au condus-o.
     Gherla a fost locul de ispasire a pedepselor pentru condamnatii politici de cele mai diverse tipuri. Dar a fost si locul multor executii, comandate in principal impotriva fostilor membri ai rezistentei anticomuniste, precum si al unor prelungite torturi, parte a reeducarii inamicilor ordinii comuniste. Victimele perioadei 1945-1964 la inchisoarea Gherla, condamnatii, internatii sau prevenitii, au provenit din randul claselor medii, al oamenilor obisnuiti, al liber profesionistilor, intelectualilor sau micilor intreprinzatori, dar si a tineretului studios, elevi si studenti, penitenciarul specializandu-se in acest sens treptat.
     Ultima categorie era formata din cei care aveau retinute fapte contra securitatii In mod evident, din vara anului 1948 aici au inceput sa fie adusi tot mai multi detinuti politici, astfel ca, la sfarsitul anului, din cei 703 detinuti, peste 600 erau internati, preveniti sau condamnati pentru fapte de natura politica. In fapt, de acum Gherla devine inchisoarea celor condamnati la temnita grea pe motive politice, in majoritatea lor tarani si muncitori, elevi si studenti, membri ai grupurilor de rezistenta din munti (peste 1600 au fost adusi aici pana in 1952), dar si membri ai fostelor partide politice din perioada interbelica.

Jilava

     Jilava este poate locul cel mai incarcat de istorie dintre toate inchisorile din Romania. Initial a fost un fort de aparare impotriva turcilor, apoi, in timpul Primului Razboi Mondial este transformata de germani in inchisoare pentru romani, pentru ca in vremea regimului comunist, Fortul numarul 13 (cum mai era denumita inchisoarea) sa fie gura ce a inghitit cu lacomie vietile a mii de oameni.
     In 1948, cand comunistii proaspat sositi la putere au demarat arestari masive peste tot in tara, Jilava a devenit inchisoare de tranzit, unde se facea trierea detinutilor, si „depozitarea” lor , pana la anchete. Toti presupusii dusmani ai „clasei muncitoare” aveau sa cunoasca aici o epoca de crunta foame si interminabile batai. O groapa enorma, sapata pana la 8-10 metri adancime, adapostea mai multe celule de beton, unde, in conditii de caldura, curatenie, si alimentatie precare stateau sute sau mii de detinuti. Geamurile erau date cu pacura si batute in cuie, pentru ca regulamentul oricarei inchisori comuniste care se respecta prevede ca niciun detinut sa nu mai aiba contact cu elemente naturale: stele, cer, copaci, pasari; vegetatia era distrusa cu solutii chimice iar  ridicarea privirii catre cer era aspru pedepsita de catre gardieni. Mai mult decat atat, daca oricare din cei inchisi aveau curajul sa riposteze pentru acest tratament, colegii de celula aveau sa auda nu peste mult timp niste tipete groaznice pe coridor, menite sa-i sperie si sa-i cuminteasca. Tot acolo, pedeapsa cea mai aspra o reprezenta Casimca - locul unde intri dar nu mai iesi;o celula mica, fara lumina naturala, fara aer. Toata aerisirea se facea prin trei gauri care erau jos la usa. Apa curgea pe pereti, umezeala era permanenta, saltelele putrezeau sub detinuti. Conditiile erau clar de exterminare. Si, cu toate acestea, jilava a constituit locul unde multi au dovedit o rabdare, solidaritate si dragoste de neimaginat in lumea contemporana ...

Pitesti - Rastignirea unei generatii

     Pitesti - o temnita mai mica decat Aiudul, in care primirea se face cu ostilitate, care in scurt timp, va deveni brutalitate. Aici, si-au executat pedeapsa nesupunerii absolute tineri studenti, majoritatea personalitatilor fiind bine definite si frumos pregatite, elita tineretului acelei generatii. Inca de la inceput, nu s-au facut deosebiri de culoare politica, si toti formau un grup compact anti-comunist; printre ei se distingeau unii cu o valoare deosebita.
     Foamea facuse din acesti tineri schelete, ratia zilnica de mancare nu atingea 800 de calorii.Toti detinutii erau distrofici, si totusi, in ochii lor ardea mai puternic lumina unor suflete tari.
     Toate legaturile cu familiile au fost intrerupte, toate contactele cu lumea au incetat. Nu exista nici hartie,nici creion,nici carte. Nu aveai voie nici sa privesti pe fereastra, cu toate ca era acoperita cu scanduri. Intr-o celula de 2/4m erau masati de la 7 -12 detinuti, incat cel izolat innebunea de izolare, iar cei inghesuiti se sufocau intre ei.
     Timp de 17ore /zi erau obligati sa vegheze, fara dreptul de-a atipi sau de-a se lungi pe paturi. Nu era voie sa se faca un program organizat de discutii. Se vorbea in soapta. Nu era voie sa se lucreze nimic, nici macar sa se coasa o zdreanta.
     Aerul era imbacsit de mirosuri insuportabile. Plimbarea in curte se ingaduia la 5-6 luni, pentru cateva minute si se solda cu pedepse si batai. Asistenta medicala a fost intrerupta, iar agentul medical s-a transformat in bataus…temnicerii bateau dupa bunul plac.

Sighet

     Inchisoarea din Sighet a fost construita in 1897, ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din U.R.S.S. In august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si tarani maramureseni, dintre care o parte traiesc si azi la Sighet. In 1950 au fost adusi la penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
     Tot atunci au fost transportati la Sighet si 45-50 de episcopi si preoti greco-catolici si romano-catolici. Penitenciarul era considerat "unitate de munca speciala", cunoscuta sub numele de "colonia Dunarea", dar era, in realitate, un loc de exterminare pentru elitele tarii si in acelasi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situata la mai putin de doi kilometri.
     Detinutii erau tinuti in conditii insalubre, hraniti mizerabil, opriti de a se intinde ziua pe paturile din celulele fara incalzire. Nu aveau voie sa priveasca pe fereastra (cei ce nu se supuneau erau pedepsiti sa stea la "neagra" si "sura", celule de tip carcera, fara lumina). Intr-un tarziu, la geamuri au fost puse obloane, incat se putea vedea numai cerul. Umilinta si batjocora faceau parte din programul de exterminare.
     In 1955, ca urmare a Conventiei de la Geneva si a admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, a avut loc o gratiere. Parte din detinutii politici din inchisorile romanesti au fost eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de detinuti, 52 murisera. Inchisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totusi, detinuti politici mai apareau si in anii urmatori, mai ales "in trecere" spre spitalul psihiatric din localitate.
     In 1977 inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare. Fundatia Academia Civica a preluat ruina fostei inchisori in 1995, in vederea transformarii ei in Memorial.

Martorii durerii

     Pe parcursul a doua saptamani, membrii echipei au elaborate structura finala a site-ului web. Dedicati cauzei lor, acestia au cautat ajutor in cadrul comunitaii in care traiesc, avand avantajul de a se bucura de trecuturi diferite. Beneficiind de veritabile surse de informatie, am fost indrumati catre cei care au acceptat sa-si deschida sufletele si sa isi aduca aminte de acele momente de teroare din vietile lor.
     Am fost impresionati de forta lor interioara si dorinta de a nu ceda torturilor, in speranta de a reveni alaturi de familie. Tarani trimisi in inchisori sub pretextul refuzului colectivizarii, fara a avea parte de o judecata prealabila si plimbati intre penitenciare fara a avea nicio vina, acestea sunt adevaratele povesti de viata.
     Prin prezentarea si rezumarea interviurilor cu fosti detinuti sau rude ale acestora am reusit sa redam o realitate nu foarte indepartata de zilele noastre. Martori ai unor vremuri crude si dureroase, acestia ne-au spus cu lacrimi in ochi povesti sau franturi din existenta lor umila. Am urmarit indeaproape reactiile starnite de rememorarea unor secvente tragice din viata lor, am fost impresionati de demnitatea unor suflete ranite adanc.
     Localitatile in care am vizitat fostii detinuti sau rudele acestora sunt Nereju si Ciorasti, judetul Vrancea. Povestile de viata ne-au aratat o farama de trecut, adanc inradacinata in sufletele lor, o existenta chinuita in anii comunismului in Romania. Luand interviuri celor viteji, care au avut curajul de a se revolta si impotrivi regimului, am ajuns la concluzia finala: suntem mandri de originile noastre si de poporul din care facem parte.

Ion Chiciur

     Ion Chiciur , in varsta de 84 de ani , declara, surprins el insusi de aceasta varsta venerabila, ca in tinerete a ales sa fie asistent medical in locul natal, pe Valea Zabalei. Nu a renuntat la aceasta meserie nici dupa ce a fost inchis pentru activitate " impotriva oranduirii sociale ". Termenii ascund , de fapt, speranta celor care, refugiati in munti, nadajduiau  " sa vina americanii " ,  imaginea unui ajutor solid impotriva sistemului comunist. In inchisoare, fara a se abate catusi de putin de la "Juramantul lui Hipocrat " , el are o activitate sustinuta in domeniul medical , iar tratarea pacientilor indiferent de starea sociala sau viziunea politica i-a adus titlul de  "Membru de onoare al Crucii Rosii " . In  peste 10 ani de inchisoare a  ingrijit numerosi detinuti revolutionari, dar si comunisti , uitand in lupta cu moartea ca vindeca pe cei care l-au condamnat...
     Pasiunea pentru cultura i-a atras respectul si camaderia celorlalti , in conditiile in care patrunderea informatiilor in inchisoare avea loc foarte rar printre detinuti. Cu toate acestea , el a beneficiat si de perspectivele pe care ocupatia i le oferea , multi din cei care s-au insanatosit dupa mainile lui fiindu-i recunoscatori cu un ziar..
     Interesul pentru poezie l-a urmarit in timpul detentiei , si dupa aceea , cautand subiect de cantec chiar si in locurile cele mai respingatoare. Dupa eliberare, aceasta pasiune s-a concretizat in cateva volume de poezii, care au dus mai departe vina unui om de a fi indragostit de tara sa...

-Buna ziua, si bine v-am gasit! Numele dvs?
- Chichiur Ion.
-Si varsta?
-Am intrat in al 87-lea an de viata.
-Am auzit ca aveti o experienta care merita de povestit in legatura cu perioada regimului comunist. Ce ne puteti impartasi?
- In 1948 s-au nationalizat padurile si pasunile. Atunci eu eram oficiant sanitar. Cand am auzit acest lucru, bineinteles ca nu mi-a convenit nici mie si nici altor oameni. Dar cand a venit 1949, cu Plenara din 3-5 martie, au zis ca ne ia si terenul de agricultura  de la campie. Si atunci, supararea a atins punctul culminant, astfel incat au aparut organizatiile subversive; la noi a fost organizatia ,,Vlad Tepes II,,. In ianuarie 1951, eu am fost detasat din locul natal, de la Nereju, la Naruja ca Secretar de Plasa Sanitara, deoarece cu medicul de acolo, Savin Neculai fusesem in razboi. Cunoscandu-ma m-a rugat: ,,Am nevoie o luna de zile de tine.,, dar m-a tinut 6 luni. Insa eu aveam legatura cu organizatia ,,Vlad Tepes II,,. In 1953 a venit colonelul Strambei, care era de la Ramnicul Sarat, si a facut ordinea de bataie, ne-a impartit pe grupe... Mie, fiind oficiant sanitar, mi-a spus sa fiu sanitarul comandamentului  militar al organizatiei ,,Vlad Tepes II,,, si eu am inceput sa-mi pregatesc trusa cu medicamente. De fapt, se mai facuse o sedinta, dupa iulie 1950, dar pe mine nu m-a anuntat nimeni, si nu am mai participat la ea. Apoi eu am auzit ca oamenii s-au retras in munti, dupa care a mai venit si unul- Victor Lupsa, in sprijinul organizatiei noastre. Aceasta retragere a noastra a fost considerat ,,crima de uneltire impotriva ordinii sociale,,, astfel ca au inceput arestarile. Pe 4 dintre noi, ne-au executat in munti: Constantin Caba, Radu Asaftei, Craciun Radu, si Hurjui Radu. Acesta pe Paraul Munteorului, omul a avut o casuta injghebata, si omul s-a refugiat acolo, cand a auzit de zurbava asta. Dar o femeie, s-a dus si a spus la Securitate si a spus ca este acolo un om care este inconjurat de arme. Securitatea s-a dus, nu l-a mai somat deloc, si l-au secerat pe loc, ca sa vada apoi ca n-a avut la el decat un stilou.
     -  Motivul pentru care a fost arestat?
 -M-am dus la un coleg de-al meu, la oficiantul sanitar Bucaluta Ion, din Paltin, ca sa-mi dea niste alimenta, pentru ca noi ne pregateam ca in iarna sa rezistam in munti. M-am dus la el acasa, la Paltin, mi-a dat omul mancare, i-am povestit scopul venirii la el acolo, si el imi spune: ,,Mai, Ionica, du-te si stai in sopronul ala acolo, si eu iti pregatesc mancre. Inspre ziua, cand va trebui sa pleci, sa iei la tine tot ce-ti trebuie.,, Dar eu am auzit niste porti sunand. El, de fapt, anuntase Securitatea de la Naruja, a anuntat pe Ciolan si inca trei persoane. Au venit acolo pentru mine si m-au strigat pe nume. Aunci noaptea mi-am dat seama ca asta m-a tradat.
m-au arestat si m-au dus la Primaria din Paltin, unde m-au tinut o zi si-o noapte, dar s-au purtat frumos cu mine acolo. A doua zi dimineata m-au luat pe Dealul paltinului, si m-au dus la Naruja, unde am stat 3 zile si 3 nopti. In a 4-a zi, ne-au pus cate 4 in caruta, legati de maini si de picioare. Dar erau vreo 4,5 carute, ca eram mai multi acolo. Astfel ne-au pornit spre Valea Sarii. De la Naruja si pana la Valea Sarii ne-au dat jos din carute si ne-au batut de vreo 3 sau 4 ori, cu patul armei. Norocul nostru a fost ca la Valea Sarii a venit o masina carosabila si asa nu ne-au mai batut, pana la Focsani. Am stat 2 saptamani si la inchisoarea din Focsani. Dupa aceea ne-au transferat la Galati, unde am stat 1 an si ceva in cercetari. Ce era acolo rau? Era foamete, si plosniti cu sutele. Cel mai rau miltian care era acolo,  si pe care l-am cunoscut era Tamvuia Vasile. El m-a batut de cateva ori degeaba. Am stat aici vreun an si ceva, ne-au judecat, ne-au condamnat, si, de Craciunul lui 51, ne-au dus la gara, ne-au imbarcat in trenul-duba si ne-au dus la Gherla. La gherla nu am stat decat cateva luni, si de acolo ne-au dus la mina de plumb de la Baia Sprie. Acolo ne-au facut instructajul cum sa ne ducem in mina si am inceput activitatea. Acolo, ca sa remarc si partile pozitive, painea era de 2 kg, puteai sa o aduci toata odata ca nu-ti spunea nimeni nimic. Mancarea era buna, dar, dupa ce am inceput sa lucram in mina, erau 2 aspiratoare care trageau,  dar nu functionau, astfel incat ne-a pierit la toti pofta de mancare. Eram toti albi ca varul, ca mai mult de 400-500 de grame de paine nu puteam manca.ce faceam cu restul de paine? O dadeam civililor, artificierilor, ca era foamete si la oamenii liberi. Am avut norocul, ca oficiant sanitar, sa fiu la postul de prim-ajutor. Dar trecusera 5 ani de cand n-am mai primit o carte postala. Asa ca am declarat greva foamei, pe care am tinuto si eu 2 saptamani, unii au tinut-o mai mult, altii mai putin. Acolo la mina de plumb erau si doi generali, generalul Srafim Gideon, gen Rasian Gheorghe. Tot acolo era si fiul genralului Constantin Pantazie, care a fost ministrul apararii in vremea lui, a murit la inchisaorea din Ramnicul Sarat. Cei mai bravi generali ai nostri si-au sfarsit zilele in inchisori.
-Dar oameni intelectualiati intalnit in inchisori?
-Dupa ce ne-au luat de la mina de plumb, unde eram 900, numai vreo 600 am intrat in greva foamei; dar care erau mai batrani sau mai bolnavi, nu s-au amestecat. S-au  format astfel 4 loturi, iar eu am cazut in lotul d pentru Aiud.Dar abia dupa un an de zile de la greva ne-au dat o carte postala. In timpul cat am fost la mina de plumb veneau civilii la mine, cu copilul, nevasta bolnava, iar eu le dadeam medicaementa. Ei nu stiau ce sa imi aduca, dar eu am vrut un singur lucru – un ziar, desi era un lucru periculos.
-Deci, in ciuda tuturor manifestarilor impotriva detinutilor politici, nu s-a distrus sentimentul solidaritatii.Mai erau oameni, care, pe contul lor propriu riscau sa va aduca un ziar.
-          Da si la Aiud, cum va povesteam, m-au operat de apendicita. Norocul meu a fost ca medicii carora le dadeam eu ziarele, nu stiau ce sa imi mai faca,cum sa se comporte mai frumos cu mine. Ca printre noi erau si informatori ai Securitatii, astfel incat ne temeam unii de altii.  Cand a plecat medicul principal, medicii carora le-am dus ziare, m-au pus pe  mine in locul lui. Si, fiindca m-ati intrebat de oameni mari din inchisoare. Intr-o zi, aduce pe unul inalt, slab, si prapadit,de la Zarca, fiindca la  Zarca era pedeapsa cea mai grea, fiind un beci cu foarte multa apa, sa-l operez de apendicita. La operatie asistau si medicii ceilalti, precum si medicul oficial, si un Securist. Cand l-am dat jos de pe masa, securistul a ordonat ca ,,banditul,, sa fie dus intr-o camera  singur.Si stiti dvs, ca dupa operatie, nu poti sa te duci nici sa-ti iei o cana cu apa. Cand am revenit in camera cu medicii, ne-am gandit. Mai, ce-o fi facut asta de l-a pus sa stea singur? Inseamna ca e mai periculos ca noi. A doua zi mi-am luat tava cu medicamente, cu ceai, si m-am dus sa-i fac tratamentul. Am aflat apoi ca il chema – Constantin Pavel. Si a doua zi l-am intrebat: domnul Constantin , ce ati facut dumneavoastra de ati ajuns asa persecutat? El imi raspunde ca este comunist. Dar ce fel de comunist intre noi, intre reactionari? El imi povesteste ca a fost cu Lucretiu Patrascanu in Iugoslavia la Tito sa-i faca o vizita, trei insi. Dar Securitatea a pus mana pe toti, i-a condamnat pentru ,crima de inalta tradare,, pe Patrascanu l-a executat la Jilava, si celorlalti le-a dat ani grei de temnita.
     Pe mine (Ion chichiur) m-am luat in Baragan, pentru 4 ani, si cine credeti ca apare? Constantin Pavel care imi spune ca el este condamnat la 5 ani. Atunci ne-am imbratisat, nemaitinand cont ca el era comunist: acum eram frati de suferinta.
      Si tot ei, ca sa ne faca informatori, si ne chemau pe toti ca la marturisanie, si ne compatimeau. Apoi ne faceau propuneri ca sa spunem ce vorbesc altii prin inchisoare. Unii au cazut in plasa aceasta, dar inloc sa le dea drumul i-a dus i alta parte, acasa tot nu le-au dat drumul.
        Cand am vazut ca cineva care a facut un bine, sau isi dadea hainele, a fost turnat si tinut la Camera Neagra cate 10-12 zile, am simtit o durere mare...
        -Ce v-a retinut din povestile celorlalti?
         - In general erau optimisti.
        - Dar n-a venit nimeni de pe la P itesti sa va povesteasca ce a fost acolo?
         - De la Pitesti, de unde s-a facut reeducarea? Eu n-am trecut prin reeducarea de la Pitesti.Stiti ce faceau acolo? Turcanu  era cel care batea cu coada de matura. De prin 1949 si pana in 1952 a durat nenorocirea reeducarii. A fost ceva de nedscris.

Pavel Avram

     Ecuatia definitorie care ne rasare la toti in minte, dupa ce il cunoastem pe Pavel Avram este: 80 ani viata-12ani puscarie = 20 ani tinerete neinfricata + 48 ani chinuiti de recuperari. Surprinzator este ca personajul nostru are un soi de aura neutra, ca si cum povestea nu ar fi a lui, ci a altcuiva. Nu putem intui decat un singur motiv: scufundarea totala in amintiri ar fi cu mult prea dureroasa…
     Dupa ce il scanam succesiv cu intrebari aflam ca motivul arestarii a fost acela de a fi tinut prea tare sa aiba bucatica lui de pamant… Cum, nu vreri sa dai proprietatea la stat? Nu-I nimic, ti-o luam noi! Si asa s-a nascut rezistenta din Muntii Vrancei, animata de un suflu colectiv anticomunist. Doua lucruri i-au tinut in viata printre fiarele padurii: mancarea adusa noaptea de neveste si… speranta ca vin americanii. Mai trist este ca eroii nostri au platit foarte scump vina de a se impotrivi unui sistem “pus pe randuiala”. Asa a luat sfarsit tineretea lui neinfricata. Urmeaza un intreg periplu prin inchisori, timp in care a invatat sa pretuiasca un colt neintarit de paine, o celula neincalzita si  o saltea de paie, dispretuind tradarea si indiferenta. Acestia au fost 12 ani de detentie. Iar restul? Cei 48 ramasi?
     Se scurg incet catre sfarsit….

Numele meu este Avram Pavel.Sunt nascut in 12 septembrie 1926.In 1951 am fost condamnat la 12 ani de munca silnica, si am fost dus la Galati.In ziua de Craciun, in 1951, ne-au luat intr-o duba de la Galati. Ne-au tinut intr-un tren, la Bucuresti, 3 zile,apoi am fost dusi la Cluj, Aiud, sau Gherla.La Gherla am stat 21 de zile in carantina,  pe rogojini si pe ciment gol.Si, mai departe, s-a facut o triere.Am simtit noi, prin inchisoare~ ca ne-ar duce la mina de plumb.In 1952, prin ianuarie,ne-au coborat pe toti de la etaj,~din toata inchisoarea Gherla,care avea vreo 30 metri latime si 520 lungime...Si am stat pe jos, pe ciment,in pieile goale,de la ora 5 dimineata pana la ora 4 dupa-masa.Apoi au facut trierea: tu mergi acolo, tu dincolo!Si ne-am trezit ca ne-au dat bagajele,ne-am imbracat,si ne-a pornit noaptea cu duba.Am mers vreo zi si-o noapte Cand ne-am trezit ca ne da jos,au bagat masinile acoperite la duba-vagon.Dar te scotea din masina si te baga dincolo,fara sa vezi soare, fara sa vezi nimic.Ne-am trezit in colonia de munca Baia Sprie,la mina de plumb.Acolo am stat 21 de zile in carantina,dar acolo era mancare buna fata din inchisori...In inchisori nu erau decat vreo 200 de grame de paine, si terci- un fel de malai pus in apa calda,la pranz aveam un polonic, iar seara inca un polonic.Dupa 20 de zile ne-au bagat in mina de plumb.Acolo am lucrat timp de 5 ani si jumatate...in pielea goala ca un nou-nascut,datorita caldurii care era acolo,curgea pe noi mizerie, exact cum ai fi scos un porc din glod! Straluceau numai dintii in gura~si ochii...Din cauza apei acide care curgea pe corpul nostru, aveam pielea unsa...Chiar si sina de Diesel, intr-o luna de zile o taia!asa de puternica era apa aceea...Iar noi - Dumnezeu stie cum am scapat...daca nu-ti faceai norma, era carcera -Neagra. Te baga intro carcera de 40/40 cm,unde n-aveai cum sa stai,in nici o pozitie!
     Daca nu-ti faceai norma, ti se prelungea activitatea!Pentru distrugerea omului, asa a fost acolo, in mina de plumb!!in 1956 ne-a transportat din nou la penitenciar.Eu am fost dus la Aiud,Acolo n-am vrut sa mai ies la munca, fiindca eram satul de muncaasa ca m-au bagat la Zarca, unde am intalnit un nebun si un batran.Mai eram cu un student  de la~ Manastirea Humorului care avea 20 de ani.Am stat si acolo, la Zarca la Aiud, vreo 20 de zile,dupa care ne-a dus la Gherla.si la Gherla am stat pana in 1959,dar acolo erau conditii grele...grele peste masura, grele de tot...batai si cate mai cate...
       - Mancarea cum era?
       - Tot proasta,...mancare de penitenciar...200 de grame de paine...Apoi, in 1959, prin sptembrie,ne-au luat de la Gherla pe cei care erau mai puternici, si ne-au dus in Baragan,la muncile campului. Si acolo ne-au bagat intr-un grajd foarte lung, lat de vreo 20 de metri,neacoperit, numai cu barne din lemn. Grajdul avea 2 sobe, care nu incalzeau mai deloc,mai ales ca ne dadeau 3 kg de carbuni si 2 kg de lemne.Dar nici nu avea cand sa se incalzeasca...Deci asa era viata acolo: vara -la muncile campului, si toamna la dig.La dig se cara cu roaba, si aveam norma de 5556 km de pamant,de sapat si de carat cu roaba pe o distanta de aproximativ 100 de metri, dar in urcus!, pana unde se construia digul.Si acolo daca nu-ti faceai norma, erai pedepsit cu bataie!! Ti se dadeau cate 20 de pari pe spate, dar...asta a fost viata...Primara cand a sosit, ne-a dus la muncile campului, la prasit.Iti dadeau randul, si mergeai pe randul ala cam 5 km. Eram foarte atenti, pentru ca, daca venea comandantul in urma, si gasea un porumb cu putina buruiana pe el, trebuia smuls cu dintii!!astfel de viata era si acolo...
     Dupa ce mancam, fiindca aveam o jumatate de ora pauza de masa,ne intorceam un rand inapoi, si ajungeam,la asfintitul soarelui, in capatul celalalt.De acolo porneam vreo 5 km pe jos inapoi la colonie.
     Mizerie tot timpul a fost si acolo,si am stat asa aproape 3 ani de zile. De acolo m-a dus la alta colonie, dupa m-a dus la Stramba,de la Stramba la Sulina,de la Sulina inapoi la Luciu Georgieni.Si la Luciu Georgieni am ramas, pana m-am eliberat in 62, in septembrie.Viata de puscarie si acolo: restrictie, carcera, batai -  daca nu-ti terminai norma...dar nu puteai sa zici nimic, asa s-au dus 12 ani de zile...
     Ultima data ma gandeam ca s-ar putea sa nu mai ajung acasa..Dar pana la urma,Dumnezeu m-a ajutat si am ajuns... Si mi-am reluat viata de la zero...
     -Ati putea sa ne spuneti si motivul pentru care ati fost arestat? Ca nu cumva sa se creada ca ati facut vreo infractiune, si pentru asta ati ajuns la inchisoare.
      -Pai, era la noi atunci era un cetatean care umbla pe-aici prin munti,lucru pe care nu l-am stiut pana nu m-a anchetat Securitatea, si a spus ca vin americanii!Si ne-am dus si noi acolo, nestiutori, o multime, dar pana la urma s-au dovedit a fi niste minciuni,raspandite de un muncitor fugit dintr-o fabrica. Dar in final am mai auzit ca a fost pus de Securitate... Acesta a fost motivul - am intrat la inchisoare fara sa fi dat la nimeni o palma!
      - S-a mai facut ancheta inainte?
      -Bineinteles,ne-au anchetat la Gherla, au durat anchetele vreo 4 luni de zile;nu te lasa anchetatorul pana nu spuneai ce voia el.M-am trezit cu 12 ani de condamnare, fara sa fac nimic.
      -Si daca ati recunoscut ce voia el, s-a schimbat cu ceva situatia?
      -Nu s-a schimbat cu nimic, dar macar au putut sa ne incheie dosarele,si sa ne trimita la inchisoare.Daca cineva avea ura pe tine si te denunta la Securitate sau la conducerea comunei,te lua, iti dadea 5 ani si.. gata.
      - Si, in afara de batai, ce anume a fost mai rau in inchisoare?
      -Pai ce putea fi mai rau decat sa te bata?!Uite ce putea fi mai rau - am gasit un cetatean cand ne-am dus la Gherla , un ofiter, care a fost bagat la camera chinezeasca, unde mai erau 20 de persoane...Era o camera mai ingusta, cu peretii plini de conducte de trei sferturi,iar conductele aveau o gaura in dreptul fiecarei persoane, cei de acolo erau legati de picioare cu capul in jos.Apoi gardianul apasa pe o maneta si se dadea drumul la robinet sa curga apa, timp de 24 de ore. Astfel, din 20 de oameni a scapat unul singur.
      - Contact cu familia ati mai avut in tot timpul acesta?
      -Nu, 5 ani nu a stiut nimeni de mine!Dupa 5 ani s-a produs o greva mare acolo, in colonia din Baia Sprie, toata lumea vrand sa intre in mina, dar refuzand sa manance.Si ei stiau ca nu puteau sa ne duca in mina fara sa mancam. Caci daca faceai greva muncii erai executat imediat, dar la greva foamei nu te executau. Daca au vazut ca noi nu incetam,dupa 24 de ore ne-au luat dupa pat ce aveam, ne-au bagat in lanturi,ne-au legat de maini si de picioare.
     Apoi au venit apoi doi colonei de la Bucuresti, si un procuror,care aveau la ei doua pusti miteliere; Ostasii aveau si ei  fiecare mitraliera.Atunci venea colonelul si ne scotea pe fiecare afara si ne spunea: "Va ordon : treceti la masa!" Dar noi n-am vrut sa plecam,ne uitam la ceas, si ne spuneam: mai avem 5 minute,3, 2...Colonelul: daca nu mergeti ordon sa se traga in voi!!!Si cand am vazut ca nu mai avem incotro, am pornit inspre mitraliera,ca si-asa era viata grea...Si a dat Dumnezeu si au plecat, n-au tras in noi.
      -Cum era celula? cati erati in ea?
      -Celula la Galati avea cam 3 metri lungime,latime 1 metru jumatate...
      -Dar la Neagra ati fost vreodata?
      - La neagra era atata apa,incat nu aveai unde sa stai...La Neagra erau conditiile cele mai rele din toata inchisoarea...
      - Pentru ce se intra la Neagra?
      -Daca vedea gardianul care te pazea ca te uiti pe fereastra,te chema la el, si te ducea direct la Neagra, unde se statea 24 de ore, mai putin sau mai mult...altii au stat chiar si 48 de ore...Sa stiti ca a fost viata grea!!!
      -Acolo mai credea cineva ca mai scapa???
      -Unii mai credeau, unii nu...dar cati n-au murit...zeci de mii de oameni au murit prin inchisori.Si la mina de plumb, de fiecare data, la doua zile, mai ieseau 1-2 morti...Imi doresc ca nici cel mai mare dusman al meu sa nu treaca prin ce-am trecut eu...Sa ii ierte Dumnezeu pe toti...!

Avram Stoica

     Un batranel cu privirea senina, in varsta de 82 ani prezinta cu nostalgie ocupatia sa de cinstit truditor al pamantului, in care a intervenit brutal o “pauza” de 5 ani. E Avram Stoica – inchis pentru suspiciunea de a fi actionat “dusmanos la adresa ordinii sociale”. Ne intampina cu o privire in care strabate un licar de teama, ramas dupa “vremea cealalta, nu intelege de ce il asaltam cu intrebari. Ce anume vrem de la dansul? Cum… nu s-a terminat? Il mai pedepseste odata? Oricum, se liniseste repede, indata ce-si da seama ca oricum nu mai are nimeni ce sa-I mai ia. Si daca ar veni cineva sa-I arate : uite domnule, iti aducem inapoi anii petrecuti nevinovat in inchisoare, probabil ca ar refuza fara  dusmanie: Daca mi i-ati luat cand aveam cea mai mare nevoie, ce sa fac acum sarmanul cu ei cand sunt neputincios?
     Asa s-ar putea rezuma povestea unui suflet ce a fost smuls din spatiul firescului pentru a da ochii cu cele mai mari atrocitati. Nu vrea sa le divulge pe toate pentru a nu  jigni poporul roman, intelegand ca acestea toate  s-au intamplat in interiorul lui. Lovituri, regim alimentar nepotrivit, conditii de temperatura si curatenie facute toate pentru animale parca, si nu pentru oameni…Reuseste, cu toate acestea, sa ne salute cu un zambet binevoitor la plecare…dovada nadejdii in justitia memoriei…

-Ma numesc Avram Stoica,am 85 de ani.
-De ce ati ajuns acolo (in inchisoare)?
-Ca detinut politic.Am stat la celula 2 luni pana ne-au incarcerat,la Gherla, la inchisoare.Acolo ne-au pus la munca,am muncit in productie.Cei care nu faceau productia - nu primeau mancare!Am stat acolo la Gherla aproape vreo 4 ani,apoi, am fost mutat la Lugojvla inchisoare.De la Lugoj m-au dus, in ziua de Sfantu' Petru, in 1955,la mina Cavnic, in Baia Mare.De acolo ne-au mutat la Baia Sprie,la mina de plumb si de cupru,si acoloam stat pana in 23 august 1956,cand mina a fost abandonata,si ne-au transferat iarasi la inchisori.Am fost dus inapoi la Gherla. De la Gherla am plecat, la Gherla m-am intors...Pe 14 septembrie 1956 am fost eliberat.
  -Cum a fost la inchisoare inainte?Prima oara cand ati fost la Gherla?A fost mai bine sau mai rau decat a doua oara?
-Vai de mine...Mai poti vorbi de bine?De rau-da. Dar de bine ...nici sa nu te dai in vorba...!
-Rau cum anume?
-Mancare - nu, persecutie-mare, normele erau mari,te bagau la carcera daca nu reuseai...Era carcera de trei insi.Bagau cate trei insi,ca nici nu puteai sa muti piciorul....Te tinea dimineata, veneau seara si te scoteaupe la 18.00, 19.00 la munca.Dar omul uita, intr-adevar uita...Doar si eu am uitat...
-Cum era cu regimul, cu mancarea, cu gardienii?
-Foarte rau, foarte rau!!|Cand ne-au dat fasole, a fost ca si cum ne-ar fi dat drumul acasa!|Caci nu te mai scoteau din varza acra.Eram in salon peste 60 de oameni,si ziaristi, si ministri,preoti, sau doctori din toate partile...
-Cum va ajutati acolo,in celula, unul pe celalalt?Cred ca a fost greu...
-Pai, fiecare era in legea lui...,si facea patul lui, se culca in patul lui.La Galati stateam ca pestii.|Dar am stat si singur, si 14...ne suceam la comanda,pe stanga si pe dreapta...ne dureau soldurile, slabiti cum eram.Daca te ridicai prea repede de jos, cadeai inapoi,din cauza anemiei si a mancarii proaste.
-La Gherla mai aveati activitate, sau stateati toata ziua in celula?
-Nu, dupa ce ne-au judecat,ne-au bagat la salon..
-Fara miscare, asa?
-Ei, acolo munceam...era bine ca,acolo in atelier era cald, de la un cuptor mare, din caramida
si tineam mereu focul.Era un paznic care statea cu noi,si bagam in cuptor deseuri,|mai taiam papura cu cutitul.Era cald si bine...Dar ne-a denuntat un stdent de la Adjud la directorul inchisorii.Era Cruisa Petrea din Galati.Era foarte rau, dar si politaii erau rai.Mai era unul din Bucovina - el era mai bun.Seara, cand ne inchidea usile, ne spunea: ,,Noapte buna, Somn placut!,,, chiar si cand macam iti da Ș,, Pofta buna!,, Pofta aveam noi, dar n-aveam cu ce o omori. Si ne-a parat, a venit directorul inchisorii seara, ne-a pus in linie pe trei randuri, si a inceput a intreba:,,Cate rogojini, faci, tu, ma?,, ,,Pai, sa vedeti, ca atatea... Dar pe care il suspecta el mai mult, il batea. L-au batut pe Radu lui profir, si pe altii, multi altii... Si ne-a spus: ,,Maine dimineata daca vin si nu gasesc atatea rogojini facute, caci trebuia sa faci o norma si ceva-nu numai o norma. Si a doua zi la ora 6 fix a venit,si pe care i-a batut seara, i-a batut si a doua zi.Si ce-a mai facut apoi? Inchisoarea era facuta in sistem potcoava, si a pus la fiecare colt cate un politai. Ei ne-au fugarit astfel incat sa dam roata la inchisoare. Pe urma, i-a bagat la celula pe cei care vedeau ei ca inainteaza, pe popa Nastasie l-a bagat, si mai multi., pe varu-meau Toader, care a murit la Baia Sprie, l-a bagat la cosuri. Dar era mai greu la cosuri, ca trebuia sa impletesti corect, frumos, cu maner... pe cei care n-au putut sa faca, i-au bagat la celula inapoi...

• Cat  de luminoasa era o celula? Aveati voie sa priviti pe fereastram, sau de cate ori ati vazut un copac, cat ati stat la inchisoare?

- Nu aveam voie la nimic, deloc. Si afara cand ne scotea la aer erau garduri facute din papura. Doar in sus daca te uitati sa vezi stelele, in rest, nimic. Daca te uitai in sus, gardianul de langa tine te injura, trebuia legat cu mainile la spate sa te plimbi, doar atat...Numai morti n-am fost ca inrest....

Familia Aldea

Primiti cu caldura intr-o duminica ploioasa, i-am gasit pe cei doi soti in gospodaria lor, abia sositi de la slujba de duminica. Dupa un scurt rezumat al proiectului nostru, acestia s-au declarat deschisi rememorarii unor momente dificile din existenta lor.
Acum mai bine de 40 de ani, tatal acestui bunic bland a fost incarcerat pe parcursul unui an de zile,alaturi de alti consateni, fara a fi judecat sau condamnat pentru vreo fapta ilegala, la penitenciarul Ramnicu Sarat, respectiv Jilava, cunoscut sub numele de Fortul Nr.13. Familia a pierdut, timp de cateva luni, orice legatura cu detinutul, nevoiti sa ramana doar cu speranta de a-l revedea.
     Intors acasa dupa 13 luni, slabit si bolnav, viata acestuia nu a mai fost niciodata la fel. Nicolae, fiind fiul cel mare al detinutului, a fost obligat sa preia toate greutatile familiei, ingrijindu-si fratii si sotia, Neta, care la vremea respectiva, avea doar 19 ani. Perioada colectivizarii i-a lasat fara pamanturi, fara hrana destula si multe ingrijorari pentru viitor.
In timpul armatei, Nicolae a lucrat la Canalul Dunare- Marea Neagra, creat de Gh. Gheorghiu-Dej pentru a-i putea trimite la moarte pe fostii oameni politici anticomunisti. Separati de baraci fragile, detinutii lucrau ture duble, sapand in soarele puternic cate 12 ore in fiecare zi. Fara asistenta medicala, multi cedau fizic si erau dusi “departe”, “unde noi nu vedeam”, cazuti din cauza extenuarii si dietei saracei, constand in arpacas prajit.
Sotia lui Nicolae Aldea, Neta, o tanara de 19 ani atunci, isi aminteste cum femeile ramase singure, se chinuiau sa-si creasca odraslele, sa lucreze la C.A.P-uri, de dimineata pana seara, incercand sa –si infrunte destinul crud...Multi din cei arestati nu s-au intors niciodata.....

-Ne aflam astazi in localitatea Ciorasti,judetul Vrancea,pentru a intervieva doua persoane care au cunoscut chinurile comunismului si si ale colectivizarii.Numele sau este Aldea Neculai,are 80 de ani,si tatal sau a trecut prin nenumarate greutati.Domnule Aldea, povestiti-ne ce s-a intamplat...
    -De exemplu, atunci cand consatenii erau incapabili sa-si plateasca cotele la stat.In anii 1950, au inceput sa vina echipele in sat;erau cate 7-8 persoane, veneau in casa,si intrebau: "te trec la colectiv?". Omul zicea: "Stai sa ma mai gandesc.."sa vedem ce zice si femeia,  si neamurile..Ei erau..unul cu o sula-ntro parte,intepa omul.. "Te trecem sau nu te trecem?", il speria,il ameninta, ca sa treaca lumea la colectiv.Altii se treceau, altii fugeau. Pe urma, venea si a doua zi, pecare nu-i gasea acasa azi,veneau a doua zi pana-i prindea. Unii n-au mai putut sa duca greutatile, si s-au trecut. Altii, i-au bagat la inchisoare, ca au fost impotriva comunismului, n-au vrut sa se treaca.
     Spre exemplu, pe tata! L-au luat intr-o noapte, la 2, cu masina, si inca pe mai multi oameni, din sat, de aicea, si i-au dus la Raionul Ramnicu Sarat, la inchisoare.N-am aflat de ei timp de trei luni, pe urma, am aflat ca sunt la Jilava, la Bucuresti..
     - Cand ati aflat de traiul tatalui dumneavoastra in inchisoare?
     -Traiau rau, le da mancare, numai arpacas prajit,si praz prajit. Ne-am dus la el cu pachet,avea dreptul cu un pachet la luna, dar, pana l-am gasit,nu mai era capabil sa iasa la munca, era decazut complet. Nu putea sa se mai tina pe picioare, pe urma,din cauza torturilor pe care le-a suferit...Acolo ii schingiuia, ii tinea noaptea sa dea declaratii, sa spuna de ce nu sa duce la C.A.P, de ce nu-si aduce cota, ii bagase motivul asta..ca l-a luat la inchisoare ca nu platise. 500kg..era impusa cota obligatorie, si pentru asta a stat 6 luni la inchisoare. Cand l-am luat acasa, n-a mai putut sa mearga pe picioare, m-am dus cu caruta si l-am luat, de la Ramnicu Sarat, de la Raion,l-am adus cu caruta acasa. Au trebuit cateva luni ca sa-si revie, ca sa fie bun de munca iar, au mai fost oameni care, au fost tot asa la inchisoare, spre exemplu, Costache Sarbu, Hornet Niculai, Gheorghe Hornet, astia au murit in inchisoare, n-au mai apucat sa vie acasa.
     - Dumneavoastra ati lucrat la Canal in timpul armatei?
     - Am lucrat cu detinuti, la Canal, acolo, si eu am facut armata tot la Canal, intr-o parte lucram noi, si intr-o parte lucrau detinutii politici, ma uitam la ei cum ii aduceau gardienii, numai in injuraturi si batai, ii punea sa sape la cazma santuri, sa care bolovani, pietroaie cu bratul, altii erau decazuti.. cadeau jos de neputinta. Ii bateau la genunchi, militienii, apoi il luau doi insi, tot niste politai, il luau pe brate asa, si-l ducea, la o masina acolo, care nu-l mai vedeam unde-l duceau.
     - Aveau  parte de asistenta medicala,sau de doctori?
     - Nu, n-aveau parte de asistenta medicala, acolo la ei n-am vazut, decat ca lucrau si noapte-n ture, 12 din 24, o tura noaptea, o tura ziua. Erau niste oameni.. zdrentarosi, murdari.., numai praf.., erau chinuiti si oropsiti...
       Dar de trecut la colective, am fost la colectiv si-am muncit la C.A.P, ca n-am avut incotro. Dar isi batea joc de noi, ne dadea o zi de munca si trebuia
sa faci doua ca sa castigi o norma. Ne punea norma care nu puteai s-o indeplinesti, trebuia sa lucrezi 2 zile ca sa castigi o norma.
     - Mai traiesc inca oameni care au fost detinuti politici in sat?
     - Oameni care au fost detinuti politici, in sat nu prea mai traiesc, toti au fost pedepsiti si-au murit, inainte de termen..din cauza c-au suferit acolo, in soare, in vant. S-au imbolnavit, mai ales cei care au trecut prin inchisori..da, mai ales cei care au trecut prin inchisori..
      Cand am trecut la C.A.P, s-a muncit foarte greu, inca fara plata, plata putina, munceam cu 2 lei pe zi.
      - Cum era cu 2 lei pe zi?
      - De-abia ne ajungea sa dam si la pasari. Se tineau toata ziua pasarile dupa mine, cand veneam de la camp, ca n-aveam sa le dau, sa le satur cu mancare..
      - O avem alaturi, pe Aldea Neta, bunica mea, care ne va raspunde la cateva intrebari, legate de ce se intampla cu acele femei, care ramanea singure, odata ce sotii lor erau luati de militie..si dusi in inchisori sau la Canalul Dunare- Marea Neagra,  sa lucreze fortat.
      - Ele trebuia sa se scoale dimineata, sa se ingrijeasca de copii, sa-i imbrace,
si sa-i spele, sa trimita la scoala, la gradinita daca erau mai mici, si pe urma sa plece la munca campului..era totul o fuga pentru ele, sa faca ceva ca sa traiasca. Tinea locul si-l mamei si-al tatalui, era un singur om. La casa cate nu trebuie sa faca o femeie?
      - Aveti idee ce se intampla cu celebrele pachete, pe care familia avea dreptul sa le trimita detinutului?
      - Pai..puneau haine, hrana, imbracaminte, puneau si hrana, dar nu prea aveau voie sa le trimita pachetele..ele nici nu stiau unde sunt detinutii arestati. Era foarte, foarte greu, mai greu de-asa nici nu se putea trai, mama, dar am reusit sa trecem...

Povesti din Povesti

Cunoscandu-l pe Dumitru Staniloae, nu putem sa ne rezumam la cateva cuvinte: a fost unul unul dintre cei mai importanti teologi romani ai secolului al XX-lea, preot, membru de onoare al Academiei Romane, profesor universitar, dogmatist, scriitor si ziarist.
Ca pesonalitate marcanta pentru Europa secolului XX, parintele se poate recomanda prin numeroasele sale distinctii provenite din cercurile inalte de la Atena, Munchen, Berlin, Paris, Belgrad., Freiburg, Heidelberg, Oxford, Vatican; este numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului ortodox Saint Serge din Paris, este premiat la Londra cu distinctia onorifica “Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice si crestinesti.
     Odata cu noul val de arestari, este retinut de Securitate alaturi de membrii miscarii Rugul Aprins, din care nu facea parte, dar la ale carei intalniri participa. Astfel ajunge in penitenciarul Aiud, unde este tinut luni intregi in regim de izolare. Este eliberat in 1963.
     De la Ilie Tudor, unul din fostii sai colegi de celula am aflat curiozitati despre evenimentele petrecute intr-o iarna cu frig crancen; din multimea de peste o suta i-au separat si i-au bagat intr-o incapere in care erau ingramadite saltele vechi din care, prin sparturi, mai ieseau somoioage de paie putrede. Pe seara „au uitat” sa le dea de mancare. I-au incuiat. Geamurile erau sparte si viscolul le trimitea valuri de zapada ce ii pudrau din belsug. Dupa miezul noptii erau inghetati cu totii. Langa Ilie se nimerise un batranel slab, desosebit de sfios. Parea ca-si cere iertare pentru vreo stangacie involuntara. Dragostea ce se revarsa din cuvintele sale ii incalzea si le tinea de foame. Noaptea il simtea cum il invelea si incerca sa il ocroteasca. A aflat curand ca era parintele Staniloae, marele teolog...
     Din marturisirea unui fost discipol al parintelui ne socheaza atittudinea auoritatilor comuniste fata de adevaratele valori ale tarii: Cand o delegatie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor  a venit aici in Romania, a intrebat: "Unde este Parintele Dumitru Staniloae?" Atunci autoritatile comuniste i-au spus Parintelui Staniloae: "Mosule, ia iesi din celula, ca-s niste occidentali care intreaba de tine". L-au scos din inchisoare, iar apoi el s-a intalnit cu teologii occidentali. Era, spunea seful delegatiei, o atmosfera foarte emotionanta, dar nici nu puteai sa vorbesti mult, sa intrebi orice, pentru ca se aflau tot felul de observatori in jur. Occidentalii l-au intrebat: "Si cum a fost?" A raspuns Parintele , asa cum este acolo!" (http://www.crestinortodox.ro/editoriale/70019-parintele-staniloae-om-si-teolog-al-rugaciunii)
     Generatia noastra constientizeaza importanta unei personalitati precum Parintele Staniloae, atat prin influenta pe care avut-o acesta in timpul vietii, cat si prin lucrarile sale de mare valoare; ele apar veridice cu atat mai mult cu cat, nu denota o vorbarie fara sens, departata de realitatea cotidiana, ci poarta in sine experienta unei suferinte, din care a stiut sa iasa cu inima curata, fara sentimente vindicative la adresa opresorilor.

George Manu – “Rectorul Universitatii Aiud”

     Dupa o temeinica educatie in familie, isi desavarseste studiile in chimie-fizica si radioactivitate la Sorbona, sustinand doctoratul la institutul doamnei Curie. Desi Marie Curie ii propune sa ramana definitive la laboratoarele pariziene, George Manu alege sa se intoarca in tara.
     Insufletit de idealurile generatiei sale-zidirea unei Romanii noi, spirituale - activeaza in organizatiile anticomuniste ale vremii. In 1948 este arestat si condamnat la munca silnica pe viata. Ajuns in Zarca Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriasa sprijinita pe o memorie uluitoare si vocatia de dascal il transforma repede in omul cel mai iubit, respectat si solicitat de detinuti, devenind neoficial “Rectorul Universitatii Aiud”.
     Izolarile repetate, foamea, frigul il imbolnavesc de T.B. C. ganglionar si pulmonar. Seful inchisorii ii ofera vindecarea in schimbul lepadarii de credinta sa si a activarii in slujba regimului communist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comuna  a mai primit un trup de martir….
     “Cand administratia inchisorii a descoperit comunicarea dintre detinuti, profesorul Manu a creat atunci cel mai nebanuit mijloc de transmitere a informatiilor: sistemul Morse pe ata, un fir lung de ata scoasa din saltea. Un nodulet pe acest fir insemna un punct, doua nodulete apropiate insemna o linie. Ceea ce se putea scrie pe hartie intr-o ora, se “innoda” pe ata in doua zile de munca incordata, dar profesorul nu s-a plans niciodata…” (“George Manu – Monografie” – Gheorghe Jijie, Editura Elisavaros, Bucuresti,2002)

Este interzis: 1 sa stai in pat intre 5 dimineata si 10 seara; 2 sa nu stai in pat dupa ora 10 seara; 3 sa dormi ziua; 4 sa stai in pat dupa ora 5 dimineata; 6 sa tii mainile sub patura cand stai in pat sau dormi; 7 sa plangi 8 sa razi; 9 sa strigi 10 sa canti.
     Dupa marturiile sale din “Evadarea imposibila”, Lena Constante a fost victima unui astfel de regim, in care recursul la feminitate era de domeniul absuditatii.
     Este cunoscuta, in prima parte a vietii sale, pentru activitatea folcloristica, si lucrarile de estetica manuala. In inchisoare abandoneaza lucrul manual, dar isi continua actul creator prin efort mental sustinut de o vointa extraordinara. Ferita de privirile curioase ale gardianului, mintea sa a fost capabila sa retina o piesa de teatru in versuri, pe care a prezentat-o la Radio Romania Tineret cu aceeasi dragoste cu care a construit-o. Probabil ca refuzul la maternitate, a determinat-o sa fie mama unei comunicari imaginare cu copii, considerata, dupa cum insasi marturiseste, o bariera in calea nebuniei.
     Prima marturie a celor petrecute in detentie apare la Paris, in 1990, cartea “L’evasion silencieuse” avand un puternic impact in lumea occidentala obisnuita cu democratia…
     “Am trait singura in celula, 157,852,800 de secunde de singuratate si frica. E un lucru care nu se spune, se urla! M-au condamnat sa mai traiesc inca 220,838,400 de secunde! Sa le traiesc sau sa mor pentru ele” declara Lena Constante in cartea sa “Evadarea tacuta”, (Lena Constante, Evadarea tacuta: 3000 de zile singura in inchisorile din Romania, traducere din limba franceza Lena Constante, Ed. Humanitas, 1992, p. 5) clasificata drept “ o poveste cutremuratoare despre totalitarism si suferinta umana
     In cadrul acestui site, povestea Lenei Constante, ca toate celelalte povesti personale, are, pe langa impactul global, privit din perspectiva regimului politic, o adresare
     12 ani, 3000 de zile sau 378,690,800 sunt cifrele fatidice ale unei femei la care spiritul estetic salveaza o constiinta supusa mutilarii. Marturiile sale pot avea un efect motivational pentru toti cei la care libertatea poate fi inteleasa cu sufletul….

Mircea Vulcanescu a fost un renumit filosof, sociolog, economist si profesor de etica roman. Orator de mare forta, si-a  conferentiat cu pasiune si persuasiune pe subiecte de la satul romanesc la dimensiunea romaneasca a existentei. incepind cu toamna lui 1925, Mircea Vulcanescu a facut studii de specializare la Paris, intentionind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie. Vremurile nu i-au permis sa-si definitiveze studiile.
     Calificat drept ”criminal de razboi”, a fost condamnat la opt ani temnita grea. inchis la Aiud, alaturi de majoritatea elitei romanesti, Mircea Vulcanescu „conferentiaza” prin codul Morse, pe bucati de sapun, ori prin viu grai, intretinand pe detinuti prin cuvant si exemplul personal. Considerat periculos pentru autoritatea lor, tortionarii il supun la diferite chinuri. Fara sa se sperie de amenintarea cu pedepsele, Mircea continua sa ii intretina moral pe colegii sai detinuti. De aceea, conducerea penitenciarului Aiud il trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton, dezbracati in pielea goala si lasati intr-un frig cumplit. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".
     Unul din colegii supravietuitori ai lui Vulcanescu povestea despre unul din detinutii din Aiud – „Fratescu- avea mainile permanent reci din cauza unei insuficiente de circulatie. Din cauza aceasta, de cate ori era scos la munca pielea ii crapa, dar nimeni nu avea manusi sa-i dea. Mircea avea niste ciorapi din lana. S-a hotarat sa-i tricoteze din lana ciorapilor o pereche de manusi. Dar Mircea nu stia sa tricoteze. Nu-i ramanea decat sa invete. Avea o singura metoda: sa despleteasca incet ochiurile ciorapului si sa faca rationamentul invers. Din ce si-a confectionat andrelele nu putem sti sigur. Poate din aschii scoase din saltea? Din capataie de sarma? Cert este ca de Sfantul Nicolae, Mircea i-a daruit lui Fratescu o pereche de manusi tricotate...” (“Fericiti cei prigoniti”, editura Bonifaciu, Maicile de laManastirea Diaconesti,pg 132).
     Acuzat de a fi complotat impotriva economiei nationale, si de  a fi trimisul germanilor, Mircea Vulcanescu moare intr-o inchisoare obscura; la procesul de acuzare au fost trecute cu vederea dovezile care il dezincriminau, ancheta nefiind decat un instrument al comunistilor de a-i inlatura pe opozanti. „A existat in generatia noastra un om care ne domina pe toti: prin lecturile lui, prin fantezie, prin gratia intelectului, prin constiinta morala. Se numea Mircea Vulcanescu”. – marturisea filozoful Constantin Noica despre aceasta lumina de neam romanesc.(http://capa.8k.ro/vulcanescu.html)

Despre Nicolae Steinhardt s-a spus ca a fost unul din marii romani; poate cel mai mare in opinia unora; deci ne putem lauda – cel mai mare roman a fost evreu… povestea lui de devenire intru “romanism”  se desfasoara intr-un loc mai putin obisnuit. Asadar, scriitorul, publicistul, criticul literar, juristul ,doctorul in drept constitutional Steinhardt  s-a convertit la religia crestinã ortodoxã in inchisoarea de la Jilava, isi va lua numele de fratele Nicolae, si se va cãlugãri dupã punerea sa in libertate. Opera sa unica in literatura memorialistica romanã, Jurnalul fericirii  reda povestea impresionanta a unui  suflet binecuvantat cu intuitia vesniciei:la arestarea celebrului filozof roman Constantin Noica, Nicolae Steinhardt a fost convocat la Securitate pentru a fi martor al acuzarii. Refuzul implica aceeasi soarta: inchisoarea. Batranul sau tata ii aminteste ca daca nu accepta,  va avea zile foarte grele. Dar noptile le va avea linistite. Pe cand, daca accepta sa fie martor al acuzarii va avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi ingrozitoare.  Astfel este condamnat in la 13 ani de muncã silnicã, sub acuzatia de "crimã de uneltire contra ordinii sociale". Acest eveniment inlãturã  orice  sovaiala, ori teamã si grãbeste luarea deciziei de a se boteza. in inchisoarea Jilava, un ieromonah basarabean il boteazã intru Iisus Hristos, iar ca martori ai tainei participã Alexandru Paleologu, doi preoti romano-catolici, doi preoti uniti si unul protestant, spre a da botezului un caracter ecumenic.
     Redactat la inceputul anilor '70, jurnalul este confiscat de Securitate pentru continutul lui "dusmãnos" si ii va fi restituit, dupã numeroase interventii pe langã Uniunea Scriitorilor. Cartea primeste premiul pentru cea mai bunã carte a anului. Nicolae Steinhardt, a fost, potrivit lui Maciej Bielawski, “una din personalitatile cele mai interesante si reprezentative pentru secolul 21 european” (http://www.tpr.pl/index.php?podstrona=artykul&id=121)
Ceea ce socheaza la “Jurnalul fericirii”,implicit la Steinhardt, este modestia si generozitatea cu care un om impartaseste experienta sa iesita din banal cu o simplitate atragatoare.Daca revelatia ar fi fost alta decat religioasa, putem constata ca ea nu ar fi avut  nici pe departe efecte constante si dupa iesirea din inchisoare. Presupunerea cea mai apropiata de realitate este aceea de a fi renuntat la convingerile interioare in lipsa unei presiuni exterioare;iesit de sub influenta detentiei, oricand ar fi putut sa abandoneze realitatea marcanta de acolo. dupa cum afirma si colegul sau de generatie, si de suferinta- Richard Wurmbrand,( “ Cu Dumnezeu in subterana”, Bucuresti, Casa scoalelor, 1994; Bucuresti, Stephanus, 2007, pg 47 ): “ cand o pisica a trecut un pod, nu e o dovada ca trenul este solid, vom sti asta numai dupa ce a trecut un tren. O convingere solida rezista unor presiuni externe mari. Nu am vazut ca ateismul sa reziste in fata mortii.”)
     Afirmatia noastra nu este lipsita de o baza solida, ea este efectul unei experiente cu numerosi detinuti politici care au refuzat total sa vorbeasca despre ce s-a intamplat acolo, ba mai mult – sa-si aminteasca. A nu se intelege gresit – noi nu condamnam acest refuz la memorie, justificat daca vedem in om o fiinta subiectiva si vulnerabila la tot ceea ce mediul inconjurator il supune. Dar nu putem ramane indiferenti la incercarea extraordinara a unui om de a fructifica sacrificiul sau in avantajul  semenilor. Altruismul lui Steinhardt trece dincolo de limitele umanului, demonstrand cu adevarat ca Duhul Sfant chiar a coborat in celula  34.
     Cartile ulterioare jurnalului sau vin tocmai din aflarea unei uimitoare sursa de intelepciune si blandete in Steinhardt. Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt raspunde la 365 de intrebari, Cartea impartasirii, Primejdia marturisirii, sunt tot atatea cereri la marturisire din partea  celor care au avut prilejul sa-l cunoasca. O astfel de sursa, rara ce-i drept, nu poate ramane neexploatata. Si la aceasta asociere capitalista de spiritualitate si mercantilism, monahul Nicolae a raspuns cuviincios, fara urma de suparare sau rea-vointa. Probabil ca asta este lectia cea mai importanta pe care ne-o da, noua, generatiei nascuta si crscuta in democratie si libertate… Suntem obisnuiti ca in general sa dam din binele pe care il avem, dar sa daruiesti binele cand nici tu nu-l ai, este suprema masura a iubirii de semeni…

Gheorghe Calciu

     Un preot care a absolvit facultatea de medicina...sau un doctor care a terminat teologia? Cert este ca parintele Georghe Calciu a tintit de la inceput implinirea prin semeni, lucru pe care l-a desavarsit, si prin care s-a desavarsit.
     Tinand inca din tinerete la perceptele crestine, el a refuzat complet ateismul comunist, si, impartaseste speranta generatiei sale intr-o „Romanie a duhului”. Este arestat astfel in 1948 impreuna cu valul intreg de studenti, ce a luat drumul inchisorilor comuniste. Dupa ancheta de la Securitate a fost trimis la Pitesti, unde acceptat reeducarea in mod formal, caci, pe tot parcursul detentiei nu s-a lepadat de credinta sa. Sub imperiul terorii si schingiuirilor, el  nu deznadajduieste, ci se resemneaza prin meditatia spiritului. In 1964 eliberarea ii ofera prilejul implinirii prin preotie, traind foarte profund dezamagirea daramarii unei biserici de catre comunisti. Revolta nu ramane fara expresie, glasuirea sa atragand o noua arestare. Plecand din mijlocul unei sotii credincioase, si al unui fiu de 10 ani el, coboara iarasi in subterana pentru, ca dupa 5 ani sa fie eliberat. Stabilit in Washington D C, el continua marturisirea lui Dumnezeu, unde intemeiaza o comunitate foarte unita.
     Amintirile sale despre perioada detentiei, sunt, paradoxal, pline de mai multa resemnare decat de dorinta razbunarii. La o editie a cartii lui D. Bacu, Parintele Calciu a acceptat sa scrie prefata. "Acum citesc la cartile despre Pitesti si ucenicesc la o prefata – orice s-ar scrie despre aceste lucruri este fad pentru noi, cei care am trecut pe acolo – incercind sa explic ceea ce nu se poate explica", marturisea, prea modest, prefatatorul. Iar spre final: "Poate ca din toata istoria Pitestiului nu ar trebui sa ramina decit atit: «Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri»"...(http://www.romfest.org/rost/apr2006/calciu-cruciat.shtml).
     In constiinta tuturor celor care l-au cunoscut- romani sau americani, ortodocsi sau protestanti, Parintele Calciu ramane „un erou pentru comunitatea religioasa anti-comunista din toata lumea, pentru taria in credinta sa, in ciuda anilor lungi de inchisoare, tortura si tratamente fatale. ((http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2006/11/25/AR2006112500783.html).      
     Desi batran, el nu abandoneaza cu constiinta varsta la care inchisoarea a constituit, pentru el, poate cea mai mare incercare; „oriunde se afla, onestitatea si devotamentul neintrerupt catre tinerii din Romania, face o impresie puternica. Marturisea ca toata viata lui, din prima zi a arestului o considera un dar divin, pentru ca, ar fi pierit, – negresit; cateodata, suferinta ii era atat de amara, incat se ruga sa moara. Darul divin l-a facut netemator.”
http://www.guardian.co.uk/news/2007/jan/10/guardianobituaries.religion)

Radu Gyr

Doctor in Litere, conferentiar universitar, cu o activitate literara variata, Radu Gyr, a imbratisat cu daruire crezul generatiei sale, pentru care a si fost condamnat la 12 ani de inchisoare. Trimis pe front pentru “reabilitare”, la intoarcerea in tara  e inchis din nou. In 1956 este eliberat- se pare ca la interventia presedintelui Indiei, rugat in acest sens de Mircea Eliade- dar nu pentru multa vreme. in 1958 este arestat din nou si condamnat la moarte pentru poezia “Ridica-te Gheorghe, ridica-te Ioane!”, socotita a fi “manifest revolutionar”.  Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de munca silnica (dar nu afla aceasta decat cu 11 luni dupa modificarea sentintei), poetul executand 16 ani de detentie, pana la amnistia generala din 1964.
     Este dus la Aiud, unde in memorie (caci hartia si creionul nu existau, iar scrisul cu pai pe bocancul prafuit era o crima aspru pedepsita) a faurit mii de versuri – hrana, haina,si caldura pentru detinutii flamanzi, goi si inghetati.
     in inchisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detentie deosebit de aspru. Doi ani din pedeapsa i-a executat purtand lanturi grele la picioare. Cand s-a imbolnavit grav, autoritatile i-au refuzat acordarea de asistenta medicala.
     Creatia poetului Radu Gyr avea sa cunoasca inaltimi nebanuite in bezna temnitelor comuniste. Evolutia poeziei sale de dupa gratii poate constitui un scurt istoric al acelor ani de viata inimaginabila. Poetul scrie despre foamea permanenta, frigul cumplit, moartea ca prezenta zilnica, se cearta cu Dumnezeu, pentru ca, in final, sa ajunga la liniste sufleteasca si la o credinta adanca, intelegand soarta ce i-a fost rezervata si jertfa uriasa care ii statea in fata. Crezul sau a devenit crezul unei intregi generatii.
“Nu pentru mania scrasnita-n masele,
Ci ca sa aduni chiunind pe tapsane
O claie de zari si-o caciula de stele,
Ridica-te Gherghe, ridica-te Ioane!”
Radu gyr”- (Poezii din inchisori, Editura Cuvantul Romanesc, Canada, 1982) – poezia pentru care a fost condamnat.

Richard Wurmbrand .

     Aflam despre Richard Wurmbrand ca, nascut la Bucuresti, intr-o familie de evrei, a fost atras de comunism in perioada adolescentei, a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova, intre 1927 si 1929, apoi a abandonat orientarea comunista si s-a convertit la crestinism, pentru ca mai tarziu sa petreaca peste 14 ani in inchisorile comuniste pentru activitatile sale crestine care au atras adversitatea autoritatilor vremii. Atit in inchisoare, cit si dupa eliberare, Wurmbrand a predicat mesajul iubirii si al iertarii lui Christos, luptind, totodata, pentru drepturile crestinilor persecutati din intreaga lume.
     Stabilita in SUA, familia Wurmbrand a inceput “Misiunea Crestina pentru lumea comunista”, o organizatie pentru intreaga lume, avand ca scop sa ajute pe crestinii persecutati de regimurile comuniste.Pastorul Wurmbrand a vorbit aproape in toate tarile din lumea libera si a condus multe interviuri televizate. Un exemplu este aparitia lui uluitoare, de o ora si jumatate, la televiziune cu Madelaine Murray O'Hare, o ateista declarata, pe care a lasat-o fara replica. El a zis: „am calatorit prin toata lumea si am vzut multe lucrari de binefacere in spitale crestine, orfelinate evreesti, chiar si case de batrani budiste. Ai putea tu sa‑mi dai un singur exemplu de stabiliment de binefacere ateist?” O'Hare a tacut timp de trei minute si nu a gasit raspuns.
     Preotul Mihai Lungeanu povestea ca l-a cunoscut direct pe Wurmbrand; „am stat cu el, eu in camera 5 si el in camera 4. Odata, cand a venit o inspectie, singurul care a avut curajul sa ceara o Biblie a fost Wumbrand. Tot el, povestea cineva, cand mergeau in duba si mureau de caldura, se ducea la usa si spunea “Domnule militian, va rog dati-mi oleaca de apa, ca murim de sete”. “Taci oi din gura acolo” i se raspundea. Dupa cateva minute iar se ducea. Asa a facut de vreo zece ori, si militianul i-a dat pana la urma.”
VALERIU GAFENCU
     Nascut in Basarabia, Valeriu Gafencu a fost educat in duhul credintei si al dragostei de neam. In 1940, cand Basarabia este ocupata de Armata Rosie (ruseasca), Valeriu trece Prutul in Romania- patria mama, unde incearca, printer studenti sa formeze o constiinta crestina si nationala. In 1941 este arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica pentru “uneltire impotriva ordinii de stat”. In inchisoare, Valeriu alege sa isi fructifice timpul aflat sub semnul pierzaniei  prin imbunatatirea vietii spirituale si rugaciune. Dragostea lui permanenta de semeni si grija de a nu le ranii sufletele il vor face iubit de toti detinutii, care-l vor numi  “SFANTUL INCHISORILOR”. Iata o dovada care a avut norocul sa iasa din inchisoare printr-unul din colegii sai supravietuitori: in inchisoare, unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina. Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.Valeriu le-a primit si a doua zi le-a cedat el insusi pastorului Wurmbrand, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii.
     Valeriu sta la Aiud si Galda 7 ani, apoi este dus pentru o scurta perioada de timp la Pitesti, de unde, imbolnavindu-se de plamani este trimis la penitenciarul-sanatoriu Targu-Ocna. Acolo,unul din doctorii care l-au operat a marturisit ca atunci cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci...
     Dupa alti trei ani de suferinta, Gafencu paraseste aceasta viata intru totul dedicate Divinitatii.
     Marin Naidim, un cunoscut al lui Gafencu isi amintea de unul din principiile lui Valeriu: „chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.”
     Valeriu Gafenca: „Si, iata, am ajuns in inchisoare. Am fost trist atunci?!... am fost bucuros?.. N-as putea spune. Imi dadeam seama precis insa ca inchisoarea imi va rezolva prin suferinta si ruperea de lume o serie intreaga de probleme. Aveam totala convingere ca sufar pentru adevar. Faptul acesta imi aducea in suflet o pace adanca.”
Mi-s ochii tristi si fruntea obosita
de-atata priveghere si-asteptare,
mi-e inima bolnava, ostenita
de grea si indelunga alergare
si plange ca o pasare ranita…
Valeriu Gafencu:

Zorica Latcu

     Nascuta in ani de razboi – 1917 – maica Teodosia (cum se numea dupa calugarie), si-a trait viata sub semnul unui continuu razboi interior, cauza paradoxala a unei mari linisti spirituale. Manifestandu-si dorul pentru literatura, ea studiaza simultan limbi clasice la Facultatea de Filologie, si limba si literatura franceza, ajungand sa lucreze in comisia de editare a Dictionarului Limbii Romane. Tot de la ea ne-au ramas importante traduceri din Sfintii Parinti (Sf Grigorie de Nyssa, Sf Isaac Sirul), dar poate ca cea mai plina de sensibilitate lucrare a ei, raman poeziile, care traduc intr-un limbaj poetic de o respiratie aparte concepte crestine cunoscute. In 1948 alege sa se retraga din viata civila, urmand calea Manastirii Vladimiresti. Pana la desfiintarea schitului in 1956, ea isi continua lucrarea intru cele sfinte, in ciuda infirmitatii sale, care ii ingreuna miscarile. “Cand am intalnit-o eu pentru prima data in anul 1954 la manastirea Vladimiresti, parca imi era frica sa o intreb ceva pentru ca aveam impresia ca face niste eforturi peste fire ca sa raspunda”, marturiseste Arhimandritul Teofil Paraian. (http://www.nistea.com/medalion.html)
     A trecut aproape o jumatate de veac de la crearea poeziilor, insa ele nu au putut fi publicate, datorita continutului acestora – cu mult prea spiritual pentru ateismul comunist. Au fost trecute la „index” de sub ochii tuturor, cu subtilitatea cenzurii care isi stie foarte bine scopurile. Insa, valoarea ei reiese acum , cu atat mai mult cu cat poarta parfumul acelor ani de ascunzis.
Misiunea Noastra

Poate ca suntem prea mici ca sa avem scopuri mari. Totusi, noi stim ca pentru a ajunge sus avem nevoie de tinte inalte. De aceea, echipa noastra si-a propus sa descopere si celorlalti adevarurile pe care noi le-am aflat in cercetarea intreprinsa. Tinem sa multumim, astfel, echipei Thinkquest al carei concurs ne-a motivat sa nu ramanem in marginile realitaii cotidiene, ci sa incercam a ne imbunatati comportamentul civic prin asumarea responsabila a greselilor generatiilor trecute.
     ,,Un popr care nu-si cunoaste trecutul este condamnat sa-l repete,, spunea un mare filozof...
     Dar misiunea noastra se vrea a fi una extinsa, intelegand prin ,,popor,, - lumea intreaga, fratii nostri, care, prin intermediul site-ului sa inteleaga importanta libertatii si a democratiei. Totalitarismul nu a fost, si nici nu va fi un drum spre bunastarea sociala – iata concluzia noastra! Dar, totusi, de ce am ales analiza unui regim totalitar, in locul prezentarii avantajelor unui regim democratic? Pentru ca avem incredere in puterea contraexemplului, al carui efect este convingator prin experientele cutremuratoare pe care le prezinta. Acestea au folosit si in sensibilizarea urmatorilor parteneri de generatie in cadrul dezbaterilor, anterioare proiectului: