Prăbuşirea comunismului

Comunismul s-a dovedit un experiment istoric predestinat prăbuşirii. Modelul teoretic al lui Marx era utopic, atât prin schematism, cât, mai ales, prin iluzia că ar putea crea o societate mai dreaptă desfiinţând proprietatea privată, adică încălcând unul dintre drepturile fundamentale ale oamenilor. Eşecul sistemului socialist vine, însă, şi din contradicţia dintre modelul teoretic şi condiţiile concrete de punere în practică: în ţări aflate în faze incipiente ale capitalismului, cu un proletariat restrâns şi nematurizat, cu o economie subdezvoltată, predominant agrară. Schematismul modelului lui Marx a lăsat loc pentru numeroase improvizaţii, care, în contextele socio-economice amintite, au dus la încălcări grave ale drepturilor omului, la adevărate drame umane.

Majoritatea autorilor care s-au pronunţat asupra colapsului puterii comuniste au identificat drept cauze majore ale acestuia eşecul economic, competiţia cu Occidentul, Gorbaciov, rolul forţelor de opoziţie.

1. Eşecul economic

Economiile comuniste au cunoscut în primele lor etape ritmuri rapide de dezvotare, însă la sfărşitul anilor 80 intră într-un rapid proces de încetinire. Devenise evident că lumea comunistă nu numai că nu reuşeşte să ajungă din urmă economia Occidentulului, ci se îndreptă în direcţia inversă, excepţie făcând China. Problema ritmurilor globale de dezvoltare era dublată de capacitatea tot mai redusă a acestor economii de a satisface nevoile consumatorilor. Aceste aspecte erau manifestări ale limitelor de esenţă ale economiei comuniste; planificarea centralizată a omorât ritmul de dezvoltare, iar dezvoltarea cu prioritate a industriei grele - modelul stalinist al anilor 30 - s-a făcut în detrimentul industriilor de consum. Un factor important ce trebuie avut în vedere este incapacitatea economiilor comuniste de a se detaşa de de o industrie greoaie, costisitoare, puţin rentabilă, într-un context în care peste tot în lume ponderea industriilor scădea în favoarea serviciilor.

În anii 80 a apărut criza economică, cu deosebire în URSS şi Polonia, unde scăderea nivelului de trai a atins proporţii dramatice. Decăderea economică a Rusiei a fost resimţită în toate statele comuniste care erau legate de schimburile cu această ţară prin intermediul CAER, schimbul în natură. Aceste state au fost aduse în situaţia de a nu mai avea pieţe de desfacere pentu produsele lor în condiţiile în care economia sovietică devenea tot mai puţin solvabilă. Criza petolieră din 1973, scăderea cererii de produse din partea lumii capitaliste au transformat problemele economice în criză ecomică.

2. Competiţia cu Occidentul

Sovieticii au cooperat îndeaproape cu aliaţii occidetali în timpul celui de al dolea război mondial, însă odată cu înfrângerea Germaniei au renăscut vechile tensiuni dintre Occidentul capitalist şi URSS-ul comunist. Anticomunismul declarat al liderilor occidentali l-a determinat pe Stalin, care nu uitase experienţa intervenţiei occidentale din timpul războiului civil, să îşi fixeze două obiective fundamentale: să asigure securitatea ţării sale prin izolare de Occident (intervenţia germană în perioada interbelică i-a demonstrat că premisa era falsă) şi să ajungă din urmă şi să depăsească Occidentul.

"Războiul rece", cu deosebire criza cubaneză, a adăugat competiţiei dimensiunea militară sub forma unei furibunde curse a înarmărilor. Retragerea sovietică din Cuba a fost văzută ca o umilinţă nu doar pentru conducător, ci şi pentru întregul popor sovietic. Succesorii lui Hruşciov au hotărât ca URSS să nu mai fie niciodată pusă într-o asemenea situaţie umilitoare. După acest eveniment cheltuielile militare au crescut într-un asemenea ritm încât capacitatea militară rusă a devenit sensibil egală cu cea americană. La cursa de înarmare s-a adăugat competiţia spaţială, la fel de costisitoare. În acest climat de competiţie militară , liderii est europeni au urmat exemplul Rusiei, cursa înarmărilor înghiţind mare parte din resursele necesare dezvoltării în ţările comuniste.

3. Mihail Sergheievici Gorbaciov

Mihail Sergheievici Gorbaciov, ajuns Secretar General al Comitetului Central al PCUS în martie 1985, a iniţiat un program de ample reforme - perestroica în economie, glasnost în organizarea statală -, menit să amelioreze sistemul sovietic aflat în precriză, după cum chiar el definea situaţia. Lipsit de viziune şi de fermitate, a făcut ca procesele pe care le-a declanşat să aibă, în cel mai bun caz, efecte minore, dacă nu inverse. Din salvatorul sistemului sovietic s-a tranformat în groparul său. Prin ideile şi atitudinea a dat impuls ţărilor est-europene spre îndeplinirea ţelurilor lor, chiar dacă acest lucru însemna şi răsturnarea comunismului.

4. Rolul forţelor de opoziţie

Regimurile comuniste au fost contestate încă de la instalare: bolşevicii au fost obligaţi să facă faţă unui război de tre ani cu forţele fidele ţarului, iar în Europa de est regimurile comuniste au fost obligate să facă faţă , în unele locuri pănă în 1958, unei rezistenţe armate (lupte de partizani).

Opoziţia faţă de regimurile comuniste a îmbrăcat diferite forme, între care se detaşează prin ecou revoltele, care care au mers de la greve şi demonstraţii de stradă (RDG, Bulgaria, Cehoslovacia în 1953, URSS în 1962, Polonia în 1956 şi 1970, Iugoslavia în 1971 şi 1981, România în 1977 şi 1987) până la adevărate manifestaţii cu caracter revoluţionar (cum au fost cele din Ungaria în 1956 şi Cehoslovacia în 1968). Este de reţinut în legătură cu aceste mişcări sociale de protest rolul nefast pe care l-au jucat armatele sovietice de ocupaţie (excepţie - România), care în acţiunile de reprimare au uzat inclusiv de tancuri.

O altă formă de opoziţie a fost mişcarea de dizidenţă, formă de protest a intelectualilor de marcă. Prin scrieri şi acţiuni publice, aceştia au criticat dur practicile comuniste, contribuind la discreditarea sistemului şi la naşterea societăţii civile.

Concluzii

Dificultăţile întâmpinate de statele din estul Europei, foste comuniste, în procesul de tranziţie, au transformat problematica comunismului în temă predilectă aflată în dezbaterea publică. Pe baza experienţei acestor state, se poate concluziona că ieşirea din comunism este mult mai dificilă decât ieşirea din orice altă formă de dictatură. Efectele comunismului au fost atât de perverse şi profunde încât pentru regăsirea lumii normale vor mai plăti câteva generaţii. Comunismul a dus la autoînstrăinare (Marx acuza capitalismul pentru aceasta), i-a învăţat pe oameni să mintă, să supravieţuiască oricum.